/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 august 2019: Poștașul sună întotdeauna de două ori – James M. Cain

M-a luat cineva până în San Bernardino. E un oraș feroviar și aveam de gând să mă sui într-un marfar care pleca spre est. Dar n-am făcut-o. M-am întâlnit cu un tip într-o sală de biliard și am început să jucăm. Era momeala perfectă pe care Dumnezeu i-o scoate în cale unui fraier pentru că tipul avea un prieten care chiar știa să joace. Singura lui problemă era că nu putea să joace suficient de bine. Am stat cu ei vreo două săptămâni, le-am luat 250 de dolari, cam tot ce aveau, și apoi a trebuit s-o tai repede din oraș.

M-am suit într-un camion spre Mexicali și pe drum am început să mă gândesc la cei 250 de dolari și la cum, cu toți banii ăștia, am fi putut să mergem pe plajă și să vindem hotdog sau altceva până când reușeam să ne orientăm spre ceva mai bun. Așa că m-am dat jos și am făcut autostopul înapoi spre Glendale. Am început să pierd vremea pe lângă piața unde își făceau cumpărăturile sperând să dau de ea la un moment dat. Am și sunat-o de câteva ori, dar a răspuns Grecul și a trebuit să mă prefac c-am greșit numărul. Între plimbările prin piață îmi făceam veacul într-o sală de biliard la câteva străzi distanță. Într-o zi am văzut un tip singur la o masă, exersându-și loviturile. Îți dădeai seama că era începător după felul în care ținea tacul. Am început să exersez și eu la o masă de lângă el. M-am gândit că dacă 250 erau de-ajuns pentru o tonetă cu hotdog, cu 350 de dolari ne-ar fi fost și mai bine.

– Ce zici de-o partidă mică de unu la mijloc?

– N-am prea jucat jocul ăsta.

– E simplu. Bagi bila unu în buzunarul din mijloc.

– Nu știu. Oricum, pari prea bun pentru mine.

– Eu? Sunt doar un amator.

– Bine. Doar dacă jucăm ca-ntre prieteni.

Am început să jucăm și l-am lăsat să câștige de trei sau patru ori, cât să se simtă bine. Dădeam tot timpul din cap, ca și cum nu înțelegeam ce se întâmplă.

– Prea bun pentru tine, nu? Hai că asta a fost bună. Totuși, îți jur, pot mai mult. Doar că nu prea reușesc să-mi intru-n mână. Ce zici dacă jucăm pe-un dolar, numai așa, să facem lucrurile mai interesante?

– Cum vrei. La un dolar nu-i mare lucru de pierdut.

Am jucat pe un dolar și l-am lăsat să câștige de vreo patru, cinci ori, poate și mai mult. Trăgeam de parcă aș fi fost foarte agitat și între lovituri mă prefăceam că-mi șterg fruntea cu o batistă ca și cum aș fi fost transpirat.

– Văd că nu mă descurc prea bine. Ce-ai zice să jucăm pe cinci dolari ca să-mi iau și eu banii înapoi și apoi bem ceva?

– Bine. E doar un joc amical, nu vreau să-ți iau banii. Jucăm pe cinci și după aia o lăsăm baltă.

L-am lăsat să mai câștige patru sau cinci partide și dacă te-ai fi luat după comportamentul meu, ai fi zis că sunt pe cale să fac măcar un infarct și încă vreo două crize. Mă cam învinețisem la față.

– Uite care-i treaba. Îmi dau seama când sunt depășit, dar hai să jucăm pe 25 de dolari, cât să-mi recuperez și eu din bani, și apoi luăm băutura aia.

– E cam mult pentru mine.

– Mult pe dracu’! Doar joci pe banii mei, nu?

– E-n regulă. Dă-i dracului. Jucăm pe 25.

Atunci am început să joc pe bune. Am reușit lovituri care nu i-ar fi ieșit nici lui Hoppe. Am tras ca la biliard, am tras cu trei mante și de fiecare dată bila parcă plutea peste masă; am încercat chiar și o sărită și mi-a ieșit. Lui nu i-a ieșit nici o lovitură de care să nu fi fost în stare și Blind Tom, pianistul orb. A ratat bila, s-a-ncurcat, a șters masa, a băgat altă bilă-n buzunar și nu i-a reușit nici o lovitură cu manta. Dar când am plecat de acolo îmi luase cei 250 de dolari și ceasul de 3 dolari pe care-l cumpărasem ca să știu la ce oră apărea Cora la piață în cazul în care o vedeam. Mda, eram bun, n-am ce zice. Doar că nu destul de bun.

– Hei, Frank!

Nu apucasem să-nchid ușa când l-am văzut pe Grec traversând strada spre mine.

– Frank, afurisitule, pe unde-ai umblat? Hai noroc. De ce-ai șters-o tocmai când m-am lovit la cap și aveam cel mai mult nevoie de tine?

Am dat noroc. Încă mai avea un bandaj în jurul capului și-o privire destul de ciudată, dar arăta bine în costumul lui nou, cu pălăria neagră trasă-ntr-o parte, cu cravata violet și pantofii maro, cu lanțul ceasului de aur trecut peste vestă și un trabuc mare între degete.

Postasul Suna Intotdeauna De Doua Ori


Cartea Poștașul sună întotdeauna de două ori poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: