/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 ianuarie 2018: În puterea nopții – Dean Koontz

Uneori, noaptea, pe plaja întunecată, când cerul este limpede și bolta înstelată mă face să mă simt, simultan, muritor și invincibil, când vântul se potolește și marea nu se mai izbește cu putere de țărm, îi spun mamei mele ce-a însemnat pentru mine. Dar nu știu dacă mă aude.

Iar acum tatăl meu – încă împreună cu mine – nu m-a auzit când i-am spus: „Tu mi-ai dat viață”. Mi s-a făcut teamă că mă va părăsi înainte să pot să-i spun toate acele lucruri pe care n-am putut să i le spun mamei.

Mâna lui rămase rece și nemișcată. Am ținut-o, de parcă l-aș fi ancorat astfel de această lume, până aveam să mă despart de el așa cum se cuvine.

La marginea jaluzelelor, ramele ferestrelor se schimbară din portocaliu în roșu-aprins, atunci când soarele întâlni marea.

Există o împrejurare în care aș vrea să privesc direct apusul de soare. Dacă aș avea cancer la ochi, atunci, înainte de a muri sau de a orbi, m-aș duce la sfârșitul după-amiezii lângă mare aș sta cu fața spre acele imperii asiatice îndepărtate, unde nu mă voi duce niciodată. Iar la limita amurgului, mi-aș scoate ochelarii de soare și aș privi moartea luminii.

Va trebui să-mi mijesc ochii. Lumina strălucitoare îmi rănește ochii. Efectul ei este atât de puternic și de rapid, că pot să simt cum evoluează arsura.

În timp ce lumina sângerie de la marginea jaluzelelor se transforma în purpuriu, mâna tatălui meu mi-o strânse pe a mea.

M-am uitat în jos și am văzut că avea ochii deschiși. Am încercat să-i spun tot ce aveam pe suflet.

– Știu, șopti el.

Nu puteam să încetez să spun ceea ce nu avea nevoie să fie spus. Tata găsi rezerve neașteptate de forță și-mi scutură mâna atât de puternic, încât m-am oprit.

În timp ce eu tăceam, uimit, îmi spuse:

– Să ții minte…

Abia îl auzeam. M-am aplecat deasupra patului, lipindu-mi urechea stângă de buzele sale.

Fără vlagă, dar cu o hotărâre impresionantă, îmi spuse ultimul lui sfat:

– Să nu-ți fie teamă de nimic, Chris! Să nu-ți fie teamă de nimic!

Apoi se duse. Urma luminoasă a electrocardiogramei săltă, mai săltă o dată, apoi deveni o linie dreaptă.

Singura lumină care se mișca era cea a flăcărilor lumânărilor, care dansau din mucurile negre.

N-am putut să dau drumul imediat mâinii sale inerte. I-am sărutat fruntea și obrajii.

Pe lângă marginea jaluzelelor nu mai trecea nici un fel de lumină. Lumea se rotise în întunecimea care mă primea cu bucurie.

Ușa se deschise. Stinseseră din nou luminile fluorescente din apropiere. Singura lumină de pe coridor provenea din camerele aflate de-a lungul lui.

Doctorul Cleveland, aproape cât ușa de înalt, intră în încăpere și veni lângă pat.

Angela Ferryman îl urmă cu pași mărunți și iuți, cu pumnul strâns la piept și cu umerii căzuți. Arăta de parcă moartea pacientului ei ar fi însemnat o lovitură pe care o resimțea fizic.

Dispozitivul pentru electrocardiogramă de lângă pat dispunea de un echipament care transmitea semnale la monitorul aflat în hol, unde stăteau asistentele. Acestea știuseră imediat că tatăl meu murise.

Nu veniseră cu seringi pline cu epinefrină, nici cu un defibrilator portabil, ca să încerce să-i facă inima să bată din nou. Nu intenționau să ia nici un fel de măsuri eroice, conform dorinței tatălui meu.

Figura doctorului Cleveland nu fusese făcută pentru ocazii solemne. Medicul semăna cu un Moș Crăciun fără barbă, cu ochi veseli și cu obraji dolofani, roșii. Se străduia să găsească o expresie de durere și de compătimire, dar reușea doar să pară mirat.

Sentimentele îi erau însă evidente în glas. Mă întrebă, cu blândețe:

– Te simți bine, Chris?

– Rezist, am răspuns eu.

Din camera de spital i-am telefonat lui Sandy Kirk, de la Kirk’s Funeral Home. Tatăl meu stabilise totul cu Sandy, în urmă cu câteva săptămâni. Conform dorinței sale, tatăl meu urma să fie incinerat.

Doi brancardieri, bărbați tineri cu mustăcioara abia mijită, veniră să ducă trupul în morga de la subsol.

M-au întrebat dacă voiam să aștept acolo, jos, până va sosi camioneta de la pompele funebre. Le-am răspuns că nu vreau.

Nu era tatăl meu, ci doar trupul său. Tatăl meu plecase în altă parte.

Am decis să nu trag cearșaful ca să-i privesc pentru ultima oară fața slăbită. Nu așa voiam să-l țin minte.

Brancardierii mutară trupul pe o targă. Cei doi păreau neîndemânatici, deși aveau, probabil, destulă experiență, și se uitau la mine de parcă s-ar fi simțit vinovați că făceau ceea ce făceau.

Poate că aceia care transportă morții nu se simt niciodată în largul lor în timp ce-și fac meseria. Un asemenea gând mi se păru reconfortant, pentru că jena lor însemna că oamenii nu sunt indiferenți la suferințele altora, așa cum par uneori.

Se putea însă ca brancardierii să fie doar curioși și de aceea mă tot priveau pe furiș. La urma urmei, sunt singurul locuitor din Moonlight Bay care a constituit subiectul unui articol important din revista Time.

Sunt cel care trăiește noaptea și se ferește de soare. Un vampir! Un vârcolac! Un pervers nebun! Ascundeți-vă copiii!

Dar, ca să fiu corect, trebuie să recunosc că majoritatea oamenilor sunt înțelegători și amabili. Există însă o minoritate, alcătuită din zvoniști care cred tot ce se spune despre mine și care îmbogățesc aceste zvonuri cu convingerea că au dreptate, convingere asemănătoare celei a spectatorilor de la procesele vrăjitoarelor din Salem.

Dacă acei doi tineri aparțineau celei de-a doua categorii, atunci probabil că au fost dezamăgiți văzând că arătam relativ normal. Nu aveam paloarea unuia abia ieșit din mormânt. Nu avem ochii roșii de sânge. Nu aveam gheare. Nici măcar nu mâncam păianjeni și viermi. Eram un individ plictisitor.

Roțile tărgii scârțâiră în momentul în care infirmierii plecară cu cadavrul. Chiar și după ce au închis ușa, am auzit scârțâitul care se îndepărta.

Rămas singur în camera luminată de lumânări, am luat din dulap sacoșa cu lucrurile tatălui meu. În ea se găseau doar hainele pe care le purtase când venise la spital.

În raftul de sus al noptierei se aflau ceasul său, portofelul și patru cărți în ediții ieftine. Le-am pus în sacoșă.

Am vârât bricheta în buzunar, dar am lăsat lumânările. Nu voiam să mai simt vreodată miros de dafin. Aroma aceea mă determina să fac asocieri pe care nu le puteam suporta.

Pentru că strânsesem cu atâta eficiență lucrurile tatălui meu, am considerat că sunt foarte stăpân pe mine.

De fapt, pierderea tatălui meu mă lăsase năuc. În timp ce stingeam lumânările, strângându-le flacăra între degetul mare și arătător, n-am simțit nici căldura, nici mirosul fitilului care ardea.

Când am pășit pe coridor, cu geanta în mână, o infirmieră a stins din nou luminile fluorescente. M-am dus direct către scările pe care urcasem ceva mai devreme.

In Puterea Noptii

 


Cartea În puterea nopții poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: