/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 ianuarie 2018: Dreptate fără lege – Edgar Wallace

Era zece și jumătate când, întorcându-se de la un concert, trăsura care îi ducea pe Poiccart și pe Manfred spre vest, traversă piața Hanover și o luă pe Oxford Street.

– Ceri să îl vezi pe editor, explica Manfred, te duc în birouri, le explici ce treabă ai cu cineva, le pare foarte rău dar nu te pot ajuta, sunt foarte politicoși dar nici atât cât să te conducă până la ieșire, așa că, în timp ce căutai singur drumul, ajungi la camera editorului și, știind că e plecat, te strecori înăuntru, pregătești totul, pleci și încui ușa după tine dacă nu e nimeni în jur, adresezi câteva cuvinte de rămas bun unui cunoscut imaginar dacă ești văzut și voila!

Poiccart mușcă din capătul trabucului său.

– Folosește pentru plic un lipici care nu se usucă mai repede de o oră și adâncești misterul, spuse el încet și Manfred surâse.

– Plicul de abia lipit este o atracție irezistibilă pentru un detectiv englez.

Trăsura care mergea repede pe Oxford Street, o luă pe Edgware Road când Manfred își ridică mâna și dădu la o parte trapa din plafon.

– Coborâm aici, strigă el și vizitiul trase lângă bordură.

– Credeam că ați spus Pembridge Gardens? Remarcă el în timp ce Manfred plătea.

– Așa am spus, zise Manfred. Noapte bună.

Au rămas trăncănind pe marginea trotuarului până când trăsura dispăru, apoi o luară pe Marble Arch, traversară Park Lane, merseră pe acea alee și apoi o cotiră spre Piccadilly. Lângă circ au găsit un restaurant cu un bar lung și multe separeuri, unde bărbații stăteau în jurul unor mese de marmură, bând, fumând sau vorbind. Într-unul dintre aceste separeuri stătea singur Gonsalez, fuma o țigară lungă și avea o expresie posacă și meditativă.

Niciunul dintre bărbați nu se arătară mirați să îl vadă – totuși, inima lui Manfred stătu în loc și în obrajii roșii ai lui Poiccart se strecurase o nuanță roșie.

Se așezară. Veni un chelner, le luă comanda și, când acesta plecă, Manfred întrebă încet:

– Unde e Thery?

Leon ridică ușor din umeri.

– Thery a fugit, răspunse el calm.

Pentru un minut, niciunul dintre bărbați nu vorbi, așa că Leon continuă:

– În dimineața asta înainte să plecați i-ați dat un teanc de ziare?

Manfred încuviință din cap.

– Erau ziare englezești, spuse el. Thery nu știe o boabă de engleză. Aveau poze – i le-am dat ca să se amuze.

– I-ai dat printre altele și ziarul Megaphone?

– Da – așa e! Își aminti Manfred.

– În el era tipărită răscumpărarea și oferta de grațiere – în spaniolă.

Manfred privi în gol.

– Îmi amintesc, zise el încet, l-am citit după aceea.

– A fost foarte ingenios, îl lăudă Poiccart.

– Am observat că era destul de neliniștit, dar am crezut că era pentru că îi spusesem seara trecută cum avem de gând să scăpăm de Ramon și ce rol avea să joace el în plan.

Leon schimbă subiectul ca să îi permită chelnerului să servească băuturile pe care le comandaseră.

– Este strigător la cer, continuă el pe același ton, ca un cal pe care s-au pariat atâția bani să nu fie trimis în Anglia cu cel puțin o lună în avans.

– Nu s-a mai auzit ca favoritul cursei să se rănească în timpul unui traversări nefericite a Canalului, adăugă Manfred sever.

Chelnerul plecă.

– Am ieșit la o plimbare după amiază, reluă Leon și treceam pe regent Street, se oprea din loc în loc să se uite la magazine, când, deodată – ne uitam la vitrina unui fotograf – l-am pierdut. Erau sute de oameni pe stradă, dar nici urmă de Thery… De atunci îl tot caut.

Leon luă o gură din băutură și se uită la ceas.

Ceilalți doi bărbați nu făcură nimic, nu spuseră nimic.

Un observator atent ar fi observat că atât mâinile lui Manfred cât și ale lui Poiccart erau așezate pe gulerul hainelor.

– Poate nu e atât de grav, zâmbi Gonsalez.

Manfred întrerupse tăcerea celorlalți doi.

– Eu îmi asum toată vina, începu el, dar Poiccart îl opri cu un gest.

– Dacă e vina cuiva, eu singur sunt răspunzător, spuse el cu un râs scurt. Nu, George, e prea târziu ca să vorbim de vinovați. Am subestimat șiretenia lui m’sieur, inițiativa ziarului englezesc și – și…

– Şi fata din Jerez, concluzionă Leon.

Cinci minute trecură în tăcere, timp în care fiecare bărbat se gândea repede.

– Am o mașină, nu departe de aici, spuse Leon în cele din urmă. Dacă sunteți aici până în ora unsprezece, luăm prânzul la Burnham-on-Crouch – am putea fi în Franța în zori de zi.

Manfred se uită la el.

– Cine te crezi? Întrebă el.

– Eu zic să rămânem și să terminăm treaba, spuse Leon.

– Și eu zic la fel, spuse Poiccart încet dar hotărât.

Manfred chemă chelnerul.

– Aveți ultima ediție a ziarelor de seară?

Chelnerul spuse că poate să facă rost de ele și se întoarse cu două.

Manfred se uită prin ele cu grijă, apoi le dădu de-o parte.

– Nu-i nimic în astea, zise el. Dacă Thery s-a dus la poliție, ar trebui să ne ascundem și să folosim altă metodă decât cea la care ne hotărâsem sau am putea lovi acum. La urma urmelor, Thery ne-a spus tot ce voiam să știm, dar…

– Asta nu ar fi cinstit față de Ramon.

Poiccart încheie propoziția pe un așa ton care sublinia această posibilitate.

– Mai are două zile și totuși trebuie să mai primească o ultimă avertizare.

– Atunci trebuie să îl găsim pe Thery.

Manfred era cel care vorbise, apoi se ridică, urmat de Poiccart și de Gonsalez.

– Dacă Thery nu s-a dus încă la poliție – unde să se fi dus?

Tonul din întrebarea lui Leon sugera un răspuns.

– La redacția ziarului care a publicat articolul în spaniolă, a fost răspunsul lui Manfred și imediat, cei trei bărbați au știut că aceasta era soluția corectă. Mașina ta o să fie de folos, spuse Manfred și cei trei ieșiră din bar.

Dreptate Fara Lege

 


Cartea Dreptate fără lege poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: