"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 septembrie 2019: Pictează vântul – Pam Munoz Ryan

Maya făcu mari ochii violeți și rosti precipitat și plină de convingere:

 – Singurul fel în care poți surprinde o fantomă este să pictezi coada vântului.

Cu o mână, ridică micul cal de plastic cafeniu cu alb, trasând grăbită arcade pe deasupra cuverturii plușate. Soarele de iunie coborâse o idee pe cerul din sudul Californiei, revărsându-se prin ferestrele dinspre apus ale casei cu două caturi, unde locuia cu bunica. Maya făcu figurina să salte prin aerul scânteietor, șoptind:

 – Sunt o fantomă misterioasă și aparțin stelelor. Cine mă va găsi?

Cu cealaltă mână, alese un armăsar negru și îl repezi după calul fantomatic. Făcu bidiviul negru să galopeze, spunând:

 – Zbor ca vântul, mai iute decât gândești. Vin să te prind.

Calul negru îl depăși pe cel fantomatic.

 – Ești al meu pentru totdeauna! spuse ea, împerechind figurinele într-o singură mână și ridicându-le deasupra capului.

Caii de jucărie, pur sânge arab, bălțați, Appaloosa și diverse alte rase, care se revărsau dintr-o cutie de pantofi, îi aparținuseră cândva mamei ei. Pe atunci, culorile fuseseră vii: roib, murg, izabel, sur, palomino și dun. Anii de mângâieri jucăușe le tociseră nuanțele intense, din care nu mai rămăsese acum decât o urmă de culoare.

Maya nu avea decât cinci ani când îi muriseră părinții. De la accidentul care avusese loc cu șase ani în urmă, locuia cu bunica ei paternă. Nu își amintea mare lucru despre mamă, în afară de ce îi spusese bunica. Că mama ei avea gura prea mare ca să-i fie bine. Că nu făcuse niciodată efortul de a se integra în rafinata societate din Pasadena. Și că locul ei ar fi trebuit să fie acasă, nu să bată lumea în lung și în lat călare. Maya bănuia că erau lucruri mai importante de spus. Lucruri frumoase, precum frânturile de amintiri care i se iveau uneori în minte: mama cântându-i înainte de culcare, cu fața atât de aproape că părul ei lung îi gâdila obrajii. Sau amintirea aceea vie pe care Maya o adora: ea cu mama, stând într-un mic alcov cu ferestre, într-o încăpere cu tavan boltit, jucându-se exact cu aceste figurine. Mama îi povestise despre caii fantomatici, care trăiau în sălbăticie, alergând liberi și aparținând doar stelelor. Nu-i așa?

Maya luă o poză de pe fundul cutiei de pantofi și privi țintă la imaginea lucioasă. Mama ei era călare pe un cal bălțat, alb-roșcat, cu frâiele într-o mână și fluturând din cealaltă. Și râdea, cu gura până la urechi și ochii scânteind de bucurie și căldură.

Maya răsuci fotografia. Pe dos era lipită o bucățică de pagină, care fusese cândva decupată dintr-o carte cu nume de copii și semnificațiile acestora. Reciti ce scria între Maya și Maybel.

Maya. O călătorie pe cale să înceapă.

Merse cu poza mamei și a calului bălțat la fereastra din față a dormitorului ei. Ca de obicei, așeză fotografia pe pervaz, astfel încât să fie cu fața la drum. Stătu în spatele lor cu mâinile împreunate, privind și ea afară, ca și când ar fi fost spectatori la o paradă.

De la înălțimea aceea, avea o perspectivă bună spre Altadena Lane, cu trotuarele sale lungi și procesiunea de stejari gigantici. Curțile îngrijite se întindeau între alei largi. Cele mai multe garduri erau împovărate de fuchsia bougainvillea. Hortensia înflorea, iar inflorescențele ei de culoarea lavandei erau cât farfuriile. Dar Maya privi dincolo de toate acestea. Încercă să își imagineze tot ce știa căluțul despre mama ei, iar ea nu: viața departe, departe de Pasadena, plină de armăsari și iepe, frâie de piele, cizme, șei și o bucurie nețărmurită. Ce o făcuse pe mama ei să fie atât de fericită? Maya se întreba dacă în propriul ei râs se auzea ecoul râsetelor mamei. Chipul i se înnegură. Uitase de multă vreme sunetul râsului mamei sale și, mai mult, nu-și amintea când își auzise ultima dată propriul râs.

Brusc se auzi un sunet și ușa dormitorului se deschise.

Maya se răsuci pe călcâie.

Noua menajeră, Morgana, care locuia cu ea și bunica, intră în cameră. Era angajată doar de o săptămână, se dădea peste cap să îi facă pe plac bunicii și, cel puțin până acum, era aliata înfocată a acesteia din urmă. Chiar și așa, Maya știa că nu era decât o chestiune de timp până când avea să li se alăture celor care plecaseră, pufnind apăsat sau plângând în hohote de ușurare. Cândva, încercase să își amintească de toate menajerele pe care le cunoscuse de când venise să locuiască cu bunica, dar pierduse șirul la optsprezece.

Picteaza Vantul


Cartea Pictează vântul poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: