"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 februarie 2020: La ce-i bun butonul ăsta? O autobiografie – Bruce Dickinson

Evenimentele care se împletesc astfel încât să-ți forțeze personalitatea se petrec în moduri ciudate și imprevizibile. Am fost un copil singur la părinți, crescut de bunici, până când am împlinit cinci ani. Îți ia ceva vreme până să deslușești vectorii care-ți pun în mișcare familia, iar mie mi-a trebuit mult timp până să-mi cadă fisa. Am realizat că educația mea a însemnat un amestec de sentimente de vinovăție, de dragoste neîmpărtășită și de gelozie, iar peste toate astea s-a suprapus un simț copleșitor al datoriei, al obligației de a face totul la superlativ. Acum îmi dau seama că n-a fost vorba de prea multă afectivitate, dar a existat un grad rezonabil de atenție la detalii.Puteam să nimeresc mult mai rău, date fiind circumstanțele.

Mama mea adevărata era încă tânără când s-a căsătorit – chiar la momentul oportun – cu un militar ceva mai în vârstă ca ea. Îl chema Bruce. Bunicul meu pe linie maternă, care primise sarcina de a supraveghea manevrele de curtare, n-avea nici judecata, nici intelectul necesar pentru a duce o astfel de misiune la bun sfârșit. Bănuiesc că, în secret, empatiza cu tinerii amorezi. Dar bunica, nici pe departe; sigurul ei copil fusese confiscat de un prăpădit; măcar de-ar fi fost din nord, darnu era decât un neavenit din Norfolk, ținutul țărmurilor nesfârșite și pustietății punctate doar de populațiile de pescăruși. East England, cu ferigile, mlaștinile și smârcurile ei, a fost de secole un teritoriu al celor neadaptați, al anarhiștilor, vagabonzilor incurabili și vieții negociate în termeni aspri, pe o felie de uscat smulsă din apele mării.

Mama, mărunțică de felul ei, lucrase într-un magazin de pantofi și câștigase o bursă la Royal Ballet School, dar bunica i-a interzis să meargă la Londra. Anulându-i-se șansa de a-și trăi visul, s-a aruncat în următorul tren, iar eu am venit odată cu acesta. Mă uitam la o fotografie de-a ei, un portret cu o fată stând pe vârfuri, avea probabil cam 14 ani. Mi se părea neînchipuit ca ființa din poză să fie mama mea – o silfidă debordând de bucurie inocentă. Fotografia de pe consola șemineului ilustra tot ceea ce fetița ar fi putut deveni. Acum, că dansul a dispărut, nu mai era loc decât de obligații – și de ocazionalul gin cu tonic.

Când m-am născut, părinții mei erau într-atât de tineri, încât mi-e imposibil să spun ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul lor. Viața însemna să te instruiești și să te dezvolți, să depășești granița clasei muncitoare și să încerci mai multe locuri de muncă. Singurul păcat de neiertat era să nu te fi străduit îndeajuns.

Tatăl meu aborda cu seriozitate majoritatea problemelor și trăgea tare de el. Provenea dintr-o familie ce număra șase suflete, fiul unuei țărăncuțe trimise în câmpul muncii la 12 ani și al unui lucrător în construcții din partea locului, un motociclist greois, căpitanul echipei de fotbal Great Yarmouth. Mare sa dragoste au fost mașinăriile, modul de funcționare a mecanismelor, calculele, designul și schițele. Îi plăceau autoturismele și-i plăcea să șofeze, deși considera că în cazul lui nu se aplică nici legislația privind viteza, nici purtatul centurii de siguranță și nici restricția condusului în stare de ebrietate. După ce și-a pierdut permisul de conducere, s-a înrolat voluntar. Voluntarii erau plătiți mai bine decât bărbații mobilizați, iar armata nu făcea prea multe mofturi când era să-și aleagă șoferi pentru jeep-uri.

Cum în armată permisul de conducere i-a fost restituit numaidecât, talentele sale inginerești și mâinile dibace l-au adus într-o slujbă în care se elaborau planuri pentru sfârșitul lumii. La o masă din Duseldorf, a desenat cu precizie perimetre în care moartea – în perspecitva apocalipsei de pe agenda Războiului Rece – urma să se instaleze la o scară epică. Restul timpului și-l petrecea bând whisky, după cum vă puteți imagina, pentru a-și îneca plictisul și lipsa oricărui orizont. În timp ce încă servea sub arme, acest robust campion de înot din Norfolk – și încă la stilul fluture, nici mai mult, nici mai puțin – i-a căzut cu tronc delicatei balerine care era mama mea.

Copil nedorit al bărbatului care i-a confiscat unica fiică, în ochii bunicii mele Lily, eu reprezentam progenitura lui Satan, dar pentru bunicul meu Austin eram ipostaza cea mai apropiată a fiului pe care nu i-a fost dat să-l aibă. Pe parcursul primilor cinci ani, bunicii mei literalmente au fost loco parentis. Copilăria timpurie mi-a fost destul de decentă, cu lungi excursii prin pădure, cu scormonit vizuini de iepuri, cu apusuri hibernale de o frumusețe amețitoare și ger scăpărător, sub ceruri de purpură.

Părinții mei adevărați călătoreau dintr-un loc în altul, lucrând în câte un club de noapte, unde-și susțineau numerele artistice – cu pudeli, cu recuzită de saltimbanci și costume mulate. Nu-i așa că-i tare?

Numărul 52 al casei de pe Manton Crescent era vopsit în alb – o locuință tipică, din cărămidă, în apropierea primăriei, având un perete comun cu o alta identică. Manton Colliery era o mină de cărbune adâncă, iar bunicul meu lucra acolo.

La Ce I Bun Butonul Asta


Cartea La ce-i bun butonul ăsta? O autobiografie poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,0 rating based on 4.027 ratings (all editions)

ISBN-10: 9632785673
ISBN-13: 9789632785677
Goodreads: 43362220

Author(s):Publisher: Editura CSER
Published: 11//2018

BRUCE DICKINSON, legendarul solist al trupei Iron Maiden, este unul dintre cei mai renumiți vocaliști și compozitori de pe scena rock-ului. Pe lângă acestea, este pilot brevetat, conduce o firmă de aviație, ține seminarii motivaționale, produce bere, scrie romane și scenarii și se numără printre cei mai buni scrimeri ai Marii Britanii.
În autobiografia LA CE-I BUN BUTONUL ĂSTA? Bruce Dickinson povestește despre copilăria sa plină de aventuri, educația în școlile timpului, ascensiunea trupei Iron Maiden, filosofia luptei, lumea avioanelor Boeing și felul în care și-a expulzat din corp un musafir nepoftit: cancerul.

Parcurgând această mărturisire inteligentă, amuzantă și sinceră, cititorii vor avea o imagine completă despre adevarată viață de rock star, care va inspira pe oricine, nu doar pe fanii Iron Maiden.
 


Fragmentul zilei – 14 februarie 2020: La ce-i bun butonul ăsta? O autobiografie – Bruce Dickinson

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: