/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 iulie 2018: Amintiri despre viitor – Erich Von Daniken

Toți cronicarii au avut oare aceeași fantezie stranie? Din nou și mereu care cerești! Explozii termonucleare în antichitate? Cum au fost descoperite planete fără ajutorul telescopului? Ciudatul calendar al stelei Sirius. În nord, nimic nou. Unde se află vechile cărți? Un mesaj pentru oamenii anului 6965. Ce ar mai rămâne din omenire după o distrugere totală?

Potrivit însemnărilor și aprecierilor făcute până acum, în antichitate au existat fapte care, conform reprezentărilor curente, n-ar fi trebuit să existe. Sârguința noastră de a colecționa diverse descoperiri n-a ajuns însă nici pe departe până la capăt.

De pildă, și mitologia eschimoșilor are pretenția că primele lor triburi au fost purtate spre nord de către zei cu aripi de bronz! Cele mai vechi legende indiene pomenesc despre o pasăre a tunetului care le-ar fi adus focul și roadele. În fine, mitologia mayașilor, Popol Vuh, pretinde că zeii cunoșteau tot: universul, cele patru puncte cardinale și chiar faptul că Pământul e rotund.

De ce a încropit imaginația eschimoșilor păsări metalice? Cum se face că indienii povestesc despre o pasăre a tunetului? De unde au putut strămoșii mayașilor să știe că Pământul este rotund?

Mayașii erau înțelepți, ei au atins un nivel superior de civilizație. De la ei a rămas un calendar remarcabil, precum și calcule la un nivel de necrezut. Cunoșteau anul venusian de 584 de zile și stabiliseră durata anului pământesc la 365,2420 zile. (Rezultatul exact, obținut azi: 365,2422!) Ne-au mai lăsat și un calendar calculat pentru 64 de milioane de ani. Pe alte inscripții mai noi s-au descoperit cifre care ajung, probabil, la calcularea timpului pentru 400 de milioane de ani. Se poate presupune că vestita ecuație venusiană ar fi putut fi calculată de un creier electronic. În orice caz, este greu să-ți închipui că ea a fost rezolvată de un popor care trăia în junglă!

Enunțul și termenii ecuației venusiene a mayașilor se prezintă astfel:

Tzolkin are 260 de zile, anul terestru 365, iar cel venusian 584. Aceste cifre prezintă o divizibilitate uimitoare, întrucât 365 face de 5 ori, iar 584 de 8 ori 73. Ceea ce ne duce la următoarele egalități:

(Luna) 20 × 13 × 2 × 73 = 260 × 2 × 73 = 37.960

(Soarele) 8 × 13 × 5 × 73 = 104 × 5 × 73 = 37.960

(Venns) 5 × 13 × 8 × 73 = 65 × 8 × 73 = 37.960

În consecință, după 37.960 de zile ciclurile se suprapun. Mitologia susținea că tot atunci vor veni și zeii la marea reîntâlnire.

Legendele popoarelor preincașe închinate zeilor afirmă că stelele ar fi populate și că zeii ar fi venit cândva la ei din constelația Pleiadelor. Textele originare din Sumer, Asiria, Babilon și Egipt reiau necontenit aceeași legendă: zeii veneau din stele, pentru ca apoi să se reîntoarcă la ele. Călătoreau prin ceruri cu nave sau care de foc, posedau arme cumplite și făgăduiau unor oameni harul nemuririi.

Este firesc ca popoarele străvechi să-și fi căutat zeii în ceruri și, totodată, să-și fi dat frâu liber imaginației pentru a zugrăvi cu mare lux de amănunte măreția acestor apariții uimitoare. Dar, și după ce accepți aceasta, tot mai rămân de elucidat multe enigme. De unde a știut, ele pildă, cronicarul Mahabharatei că există o armă cu ajutorul căreia o țară ar putea fi osândită la doisprezece ani de secetă? O armă atât de puternică, încât să ucidă și fătul din pântecele mamei? Vechea epopee indiană Mahabharata este cu mult mai vastă decât Biblia, iar după cele mai rezervate evaluări forma ei inițială este cu cel puțin 5.000 de ani mai veche. Incontestabil, această epopee merită să fie citită cu alți ochi.

Abia dacă ne mai mirăm când aflăm din Ramayana că vimanas adică aparatele zburătoare se deplasau la mari înălțimi cu ajutorul mercurului și al unui puternic curent de aer. Vimanas erau în stare să străbată distanțe nelimitate, navigând tot atât de bine de jos în sus, de sus în jos și înainte. O navă aeriană demnă de invidiat pentru manevrabilitatea ei. Citatul următor provine din traducerea lui N. Dutt (Anglia. 1891): La ordinul lui Rama, minunatul vehicul urcă, cu un vuiet asurzitor, sus, pe creasta unui nor.

Să nu omitem că textul nu se referă numai la obiectul zburător, ci cronicarul subliniază din nou vuietul extrem de puternic. Într-un alt pasaj al Mahabharatei putem citi: Bhima zbura cu vimana lui lăsând o dâră uriașă de lumină, care avea strălucirea soarelui și al cărei zgomot era asemenea tunetului furtunii (C. Roy, 1889).

Imaginația nu izvorăște din neant. Cum poate cronicarul să ne ofere imagini a căror reprezentare presupune existența unei rachete și în același timp să știe că un asemenea vehicul poate să se deplaseze de-a lungul unei dâre luminoase, că produce un zgomot înspăimântător?

Într-un alt text indian, Samsaptakabadha, se fac deosebiri notabile între vehiculele care zboară și cele care nu pot zbura. Prima carte a Mahabharatei dezvăluie povestea intimă a tinerei Kunti, care nu numai că a primit vizita Zeului soarelui, ci a dat și naștere unui fiu, strălucitor aidoma soarelui. Întrucât Kunti încă pe atunci! se temea de rușinea pe care o pățise, așeză copilul într-un coșuleț pe care îl lăsă să plutească pe apa unui râu. Adhirata, un om de nădejde din casta Suta, găsi coșulețul și crescu copilul.

Dacă n-ar exista asemănarea uluitoare cu povestea lui Moise, relatarea aceasta ar fi complet lipsită de semnificație. Din nou iese la iveală cu perseverență referirea la fecundarea oamenilor de către zei. Ca și Ghilgameș, Arjuna, eroul Mahabharatei, întreprinde o călătorie îndepărtată pentru a-i căuta pe zel și a le cere arme. Când, în sfârșit, Arjuna reușește să-i găsească pe zei după ce a trecut printr-o seamă de pericole , se întâlnește chiar cu Indra în persoană, stăpânul cerului, alături de care se afla și soția sa, Sachi. Viteazul Arjuna nu este întâmpinat oricum, ci chiar într-un car ceresc de luptă, fiind invitat să călătorească împreună cu ei pe bolta cerească.

În Mahabharata sunt referiri cifrice atât de exacte, încât ai impresia că autorul ei a cunoscut foarte bine fenomenele despre care a scris. Cu groază este evocată o armă ucigătoare pentru toți luptătorii care purtau asupra lor vreun obiect de metal. Cei care aflau din timp ce armă urma să se folosească își rupeau și azvârleau de pe ei toate obiectele sau bucățile de metal pe care le purtau, se aruncau în apa râurilor, spălându-se bine și spălând, de asemenea, toate lucrurile pe care le atinseseră.

Aceasta nu fără motive temeinice, deoarece arma pricinuia căderea părului și a unghiilor de la mâini și picioare. Tot ce era viu se vaită cronicarul devenea palid și-și pierdea vlaga.

În cartea a opta îl întâlnim din nou pe Indra în carul său ceresc alcătuit din raze. Dintre toți oamenii, el l-a ales și autorizat doar pe Judhisthira să ajungă în pofida înfățișării sale de muritor în cer. Nici aici nu se poate trece cu ușurință peste paralelismul de situații cu Enoh și Ilie.

În aceeași carte este descris (probabil prima relatare a unui bombardament cu o armă termonucleară) modul în care Gurkha a azvârlit asupra unui oraș mare, de la bordul unei puternice vimana, un singur proiectil. Descrierea cuprinde termeni care ne reamintesc pe cei folosiți de martorii oculari ai explodării primei bombe cu hidrogen deasupra atolului Bikini: un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât soarele, s-a ridicat într-o incandescență fără seamăn, lăsând în urmă un oraș prefăcut în cenușă. Ulterior, când Gurkha a aterizat, vehiculul său părea în bloc strălucitor de antimoniu. Să adăugăm, pentru uzul filosofilor, afirmația categorică a Mahabhnratei potrivit căreia timpul este sămânța universului…

Cărțile tibetane Tantjua și Kantjua pomenesc, la rândul lor, de aparate zburătoare preistorice pe care le denumesc perlele cerului. Ambele cărți precizează în mod categoric că aceste informații nu sunt destinate publicului, ci constituie un secret. În cărțile Samarangana și Sutradhara, un capitol complet descrie nave aeriene a căror pupă împroșcă foc și mercur.

Noțiunea de foc nu are în vechile scrieri semnificația exclusivă a ceva care arde; sub denumirea generală de foc sunt luate laolaltă și enumerate aproximativ patruzeci de fenomene felurite, în genere magnetice și electrice. Ne vine greu să ne imaginăm cum de au descoperit popoarele antichității că metalele grele sunt o sursa de energie, și mai ales că au putut să o obțină. Nu putem nici să simplificăm într-atât lucrurile încât să declarăm vechile texte sanscrite pur și simplu mituri. Marele număr de exemple extrase din vechile scrieri îngăduie presupunerea, aproape certitudinea că în antichitate au putut realmente fi întâlniți zei zburători.
Cu vechile metode folosite, din păcate, până acum:…Așa ceva nu există… sunt greșeli de traducere… exagerări fantastice ale autorilor sau copiștilor, nu o să mai putem progresa. Hățișul îndărătul căruia se ascunde trecutul nostru trebuie explorat cu o schemă de gândire nouă, constituită în special din cunoștințele tehnice ale secolului în care trăim. Aidoma fenomenului navelor spațiale din antichitatea timpurie, urmează să se dea o interpretare realmente plauzibilă și fenomenului atât de des evocat al armelor înspăimântătoare de care s-au folosit zeii pe atunci, cel puțin într-o împrejurare. Textele din Mahabharata ne obligă să mai reflectăm: Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor. Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de pârjol, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare în fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau, iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprinse arborii, care se prăvăleau în șir, ca într-o pădure cuprinsă de foc.

Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un incendiu. Mii de case au fost distruse; apoi pe mare se așternu o liniște totală. Vânturile se porniră să sufle și pământul începu a se lumina. Priveliștea era înfiorătoare. Hoiturile celor căzuți se zgârciseră din cauza căldurii nemaipomenite, încât nici nu mai arătau a oameni. Niciodată până atunci nu se mai văzuse și nu se mai auzise de o armă atât de îngrozitoare (C. Roy, Drona Parva 1889).

Cei care au scăpat și de rândul acesta cu viață, se povestește în continuare, și-au spălat echipamentul și armele, pentru că totul era acoperit de răsuflarea ucigătoare a Zeilor. Cum se spunea în epopeea lui Ghilgameș? Te-a atins cumva răsuflarea otrăvită a animalului ceresc?

Alberto Tulii, fost director al secțiunii de egiptologie a Muzeului Vatican, a găsit un fragment din vremea lui Tutmes al III-lea, care a trăit aproximativ cu 1500 de ani î.e.n. Textul ne informează că, odată, învățații vremii au văzut venind spre ei o minge de foc aflată pe cer și a cărei răsuflare era pestilențială. Tutmes și oștenii lui au urmărit acest spectacol până când mingea de foc s-a îndepărtat spre sud, pierzându-se din vedere. Toate textele citate provin din mileniile anterioare erei noastre. Autorii au trăit pe continente deosebite, au aparținut unor culturi și religii diferite.

Amintiri Despre Viitor


Cartea Amintiri despre viitor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: