/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 15 iulie 2018: Parfum de femeie – Giovanni Arpino

Înainte de a mă ridica, am schițat un salut cu mâna, dar fetița trânti geamul și din balcon mă privi fără să răspundă, bosumflată.

Am umblat mult timp, el fără să-i pese de căldură, cu fruntea sus, cu bastonul de bambus nu întins în față, ci la subsuoară.

Nu-mi venea să vorbesc, din când în când mă amuzau reacțiile oamenilor dispuși să ne facă loc pe trotuar, să se lipească de ziduri. Am dat ocol unei piețe dreptunghiulare foarte întinse, cu mici spații verzi în mijloc, mă simțeam transportat, până și zgomotele traficului își luau zborul fără să mă apese.

Mi-am adus aminte ca prin ceață de revolverul din valizii: numai să nu se împuște tocmai într-una din zilele astea, dracu știe ce-i umblă prin cap.

 – De ce nu vă căsătoriți? l-am întrebat după ce ne-am așezat cu două înghețate în față.

 – Ce? se supără el rece, dar imediat calm și vigilent, Ce te-a apucat? Ai căzut în cap? Ziceam și eu așa: ar fi logic. Logic zâmbi el disprețuitor și arătându-si dinții tâmpenii. Să mă căsătoresc. Parcă ești verișoara mea. Nu-nțeleg de ce. Dragostea nu-i un terci. Însoară-te și-o să-ți fie bine. Mai bine să te însori decât să te omori continua el în derâdere. Ești leit vară-mea: se hrănește cu proverbe. Dar ea are șaptezeci de ani. Ție nu ți-e rușine?

Își introdusese cupa cu înghețată între degetele abia curbate ale mâinii stingi, acum fără mănușa albă croșetată. Sfârși de amestecat cu lingurița.

Tocmai mie trebuia să-mi pice pe cap un băiat conformist și răsuflat ca tine. Nu sunt răsuflat. Gândesc. Sau cel puțin asta cred. Tot ce… am vrut să-i răspund.

 – Gândești ergo îmi faci greață. Ar fi mai bine dacă ți-ar lipsi o doagă râse el sec. Aș fi preferat un analfabet de rând sau măcar un tip extravagant. Da’ nu: m-am potcovit cu un deștept care nici n-apucă să deschidă gura și dă drumul la o sută de gugumanii.

Am preferat să tac și să-nghit. La o masă nu prea depărtată doi băieți își ridicară capetele peste paiele din sucurile lor și deveniră atenți.

 – Și totuși lumea e plină de fete cumsecade am reluat eu.

 – Da? Ia-ți-le tu și spală-te pe cap cu ele mi-o reteză el fără să scadă glasul.

 – Nu e nevoie să dați anunțuri prin ziare ca s-o găsiți pe cea potrivită n-am vrut eu să mă las.

Țigara i se rotea nervoasă și stinsă între arătător și policar.

 – Vorbești așa pentru că m-ai văzut îndobitocit zise el apoi căutându-si cuvintele. Gândește cum vrei. Ești perfect liber. Dacă ții, am să-ți spun că tipele alea mi-au făcut mereu impresia asta. Era mai bine la bordeluri. Dar tu habar nu ai. Ce mai țară și asta a noastră. E de tot râsul. Și când nimic nu funcționează, ce le dă prin cap? Să închidă stabilimentele. Singura instituție rentabilă.

Cei doi băieți de la masa cealaltă se sprijiniseră pieziș ca să ne privească. Râseră.

 – Știi oare de ce încă nu m-am omorât? întrebă el.

 – Nu, domnule. Fiindcă dac-aș crăpa n-aș mai supăra pe nimeni țipă el în acut. Dar imediat: A fost o porcărie înghețata asta. Când pleci din Torino, s-a zis cu dulciurile. Nici măcar un choux î la creme ca lumea. Scrie asta în jurnalul tău. Dumneavoastră n-o să muriți niciodată, domnule am spus eu.

 – Cum? Știu că pare stupid. Dar așa gândesc eu. Nu știu să mă exprim mai clar. Mi se pare că dumneavoastră n-aveți să muriți niciodată m-am fâstâcit.

 – Strașnic compliment. Frumoasă urare râse el deconcertat. Nu cumva porți ghinion, Ciccio? Am văzut revolverul am zis eu în șoaptă.

Tresări.

 – Da, domnule. Astă-noapte. Dumneavoastră dormeați. M-am uitat prin valiza dumneavoastră și am văzut revolverul.

Dădu din cap, întinzându-și fața.

 – Laș nenorocit murmură el.

 – Regret că mi-am băgat nasul, dar am făcut bine nu m-am resemnat eu.

 – Porc trădător. Canalie continuă el stăpânindu-si anxietatea. Mâna dreaptă apucase tivul de la fața de masă și-l frământa ghemotocindu-l.

 – Puteți să-mi spuneți tot ce vreți m-am apărat eu căutând să-mi înving tremurul din glas. Dar nu regret că am făcut-o. Totuși oarecum sunt și eu responsabil. Tu nu ai nici o răspundere. Nici un drept. Nimic zbieră el glacial. Las’ că mi te aranjez eu. Îți frec eu ridichea. Veți face cum veți socoti mai bine am mai făcut un efort. Nu sunt însă ordonanța dumneavoastră. Și nici paratrăsnetul dumneavoastră. Nu pot să rabd chiar orice.

Se destinse într-un zâmbet subțire.

 – Ba o să rabzi zise el scandând silabele să vezi tu cum o să mai rabzi. Am să mă gândesc eu cum să te ard. Poți să scapi într-un singur fel. Știi cum? S-o ștergi. Să pedalezi. Nu-mi stă în fire. Ba-ți stă. Idiotule. Hai: cară-te. Șterge-o. Pedalează. Dovedește că ai curaj. Jur că n-o să-ncep să urlu. N-o s-alerg după tine. Domnișoară.

Agită bastonul, cei doi băieți ne fixau acuma cu atenție, ezitând între un zâmbet amuzat și o mină compătimitoare. Bastonul căzu pe masă.

 – Valea. Ce mai aștepți. Mișcă-te. Te crezi indispensabil? Ești mai inutil ca o buturugă. Du-te. N-o să fac o asemenea porcărie. Nu e porcărie. Ar fi o dovadă de curaj. Ceva de care n-ai auzit niciodată. Doar da-domnule e de tine. Și să scotocești pe ascuns, ca servitoarele hoațe. Ei: te cari sau nu? Nu. Știu ce gândești: că o să te cari atunci când o să-ți vină ție bine. Asta gândești tu. Cum doriți, domnule. Vai de tine de imbecil amărât. Îmi dai de gândit când mă uit la tine. Fii atent atunci. S-ar putea întâmpla s-o șterg eu primul. Ca să te oblig să alergi după mine cu limba scoasă.

 – N-am mai zis nimic, sfâșiat între teama de a fi împins lucrurile prea departe și satisfacția incomodă că reușisem în cele din urmă să nu tac. El continua să-si agite bastonul, cu respirația obosită.

Cei doi băieți se ridicaseră. Înainte de-a se îndepărta, mai zăboviră atâta cât să arunce o privire lungă. Am răspuns cu un gest insolent din mână, spre a-i convinge să-si vadă de drum. I-am auzit râzând, departe.

 – Va trebui să ne întoarcem la hotel. Pentru valize m-am hotărât eu puțin după aceea.

Se ridică pe loc, am reparcurs strada cu pași iuți, incapabili să mai scoatem vreo vorbă.

Eram foarte obosit, cu capul încins și greu, dar am izbutit să nu încetinesc ritmul. Brațul lui vârât sub al meu se străduia să mă târască iarăși în starea normală deznădăjduită de milă, dar am reușit să-mi abat gândurile, să rezist, rușinându-mă totuși de motivele confuze ale unei rezistențe atât de absurde.

La o intersecție foarte aglomerată ne-am împiedicat unul de altul, dar nu mi-a aruncat nici o sudalmă și nici o dojana. N-am îndrăznit să-mi cer scuze.

Orașul era plin de zgomote, care se amplificau într-un tunet lung obositor, aerul de după-amiază târzie se scurgea tot mai dens mai fierbinte în ciuda accelerării electrice a serii iminente care vibra în pașii, în gesturile fiecăruia, într-o zonă cu arcade m-am pomenit că privesc cu aviditate câteva mari afișe colorate ale unui film, o formă cețoasă de femeie cu ochii măriți și cu diademă pe fundalul de lumină gălbuie unduitoare al unei pagode.

El fluiera, cu buzele strânse, cu bărbia proiectată înainte, apoi încetă și fu scuturat de un râs tăcut, pe care și-l înăbuși.

Peste zidurile și densitatea surdă ale orașului își făcu loc șuierul unei sirene în port.

La barul hotelului se cațără pe un taburet înalt și începu să bată furios cu stânga în tejghea, mut de indignare când constată absența barmanilor. Printr-un geam îndepărtat cădea ultimul soare, i se reflectă scăpărând în ochelari până la frunte, până la păr.

 – Evacuarea îmi zise de îndată ce reuși să se aplece asupra paharului de whisky. Eu rămân aici. Până la ora trenului. Tu du-te unde vrei.

Îmi tremura mâna. Bău prima sorbitură cu o lăcomie prost mascată. Cutele costumului de în se înșirau de-a lungul spinării.

M-am afundat într-un fotoliu din sala de alături, străin acum de orice imagine.

… poate numai modestia mea a fost de vină. Stupidă și inutilă încercare de a ne amăgi singuri: trebuie deci să dau neapărat vina pe modestia, adică pe mediocritatea mea… Altminteri l-aș fi înțeles, până și cuvintele lui cele mai absurde ostile crude ar fi reușit să zdruncine ceva în mine, adevărata înțelegere sau adevărata revoltă. Nu mila, fiindcă mila singură vine și se duce și nu e de folos, ci un mod diferit de a concepe lumea, viața, de a vedea și a percepe viața în sensurile ei cele mai tainice și de a râde de viața asta, de a râde în ea cu ea de binele și de răul ei, așa cum știe el să facă fie și cu atâta cruzime… Poate sunt doar un biet ins mizerabil care-i dă înainte cu micul capital prezumțios al rațiunii sale și nu se bucură nici măcar de elanurile, frumoase ori perfide, ale tinereții…

Așa gândeam, trenul se năpustea în noapte, el ațipit în colțul său, cu capul înclinat și vibrând de scuturăturile banchetei, cu mâna dreaptă în poală. Băuse prea mult, până la ora plecării și luase niște pastile de îndată ce se urcase în tren.

Fluierături violente în partea din față a garniturii sfâșiau liniștea neagră a nopții.

L-am privit cu nesfârșită îndoială, admirându-l din cap până-n picioare pentru cicatricele și ciupiturile de pe față, nodul impecabil de la cravată, încheietura fină a mâinii drepte, robustețea agilă a genunchilor picior peste picior. Până și mișcarea trenului îi sporea intensitatea grației legănându-i-o cu o lâncezeală austeră și am descoperit cum anume această grație îi alcătuia un acoperământ perfect pentru furia deznădăjduită care zăcea în el.

L-am invidiat, confuz, pentru ceea ce izbutise să facă din el însuși.

Apoi, unele vorbe răutăcioase, unele atitudini ale lui disprețuitoare mi-au revenit dintr-o dată în memorie și le-am înțeles în cele din urmă așa cum erau, poveri atât de comice, atât de tainic pline de rezonanțe diverse, de tot hazul, cu buzele strânse, doar pentru a-i stăvili tresărirea râsetului presant din piept.

Cine știe cum îi e viața de toate zilele, în casa aceea, cu verișoara motanul coridorul whisky-ul din dulap, m-am mai gândit eu. Dar nici o supoziție nu mi s-a părut cu adevărat posibilă. N-am izbutit să mi-l imaginez, să-l văd, pe vreuna din străzile sau piețele sau galeriile torineze. Poate și pentru el călătoria aceea însemna evadarea momentană dintr-un limb infernal de obișnuințe blocate una într-alta.

Mi s-a părut minunat de frumos să nu știu.
Parfum De Femeie Editia

 


Cartea Parfum de femeie poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: