/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 16 iulie 2018: Văpaia – Henri De Regnier

André îi mulțumi pictorului. Doamna Mauval îi scrisese de la Varangeville ca să-i mulțumească pentru ospitalitatea atât de cordială pe care i-o oferea fiului ei. De când îl știa pe André într-o adevărată casă, era mai puțin îngrijorată decât când cutreiera drumurile Bretaniei. Desigur, dezaprobase ideea acestei călătorii, care decursese, totuși, fără incidente supărătoare. Domnul Mauval, însă, era încântat de inițiativa să. André se va înapoia la Paris ceva mai sigur pe sine. Se împăcase de asemenea și cu șederea lui André la prietenul său Bersin, deoarece sănătatea doamnei de Sarny nu îngăduia prezența tânărului la Varangeville. De altfel, după scrisorile în care André trimitea regulat știri despre sine, părea că la Lussault duce o viață foarte sănătoasă.

Cum se făcea ziuă, Antoine de Bersin pleca, pe umeri cu șevaletul și cutia de culori. Câteodată André îl însoțea. Deseori rămânea sub smochin citind sau visând. Spre amiază, cobora și Alice. Își petrecea dimineața în odaia ei, făcându-și toaleta sau discutând rețete cu bătrâna Cotrențe. Cu André vorbea îndelung despre desăvârșitele-i calități morale și fizice sau despre timpurile când se afla la pensionul din Blois, sub distinsa conducere a mătușii sale, domnișoara Mohon, membră a Academiei. Alice se arăta deopotrivă de mândră de ea însăși, de educația primită și de familia ei. Familia Lanquereau era, după spusele ei, deasupra situației actuale. Dacă încercările sorții făcuseră din domnul Lanquereau-tatăl un umil agent de asigurări, nu însemna că nu avea și un unchi funcționar la administrația de Timbre și Înregistrări. Familia Lanquereau era chiar înrudită cu o ramură nobilă: de la Lorangere, nume pe care. Pronunțându-l, Alice despărțea pe de și pe la cu o oarecare emfază.

André adoptase înțeleapta atitudine de a nu crâcni la povestirile Alicei și de a o trata ca pe stăpâna casei și. Gazda sa. Cu toate că-și dădea seama adesea de falsitatea afirmațiilor Alicei, nu-și manifesta niciodată lipsă de încredere și se ferea să facă orice aluzie la evenimentele care-o determinaseră pe damicela respectabilului cămin Lanquereau să ajungă în patul lui Antoine de Bersin. Astfel, trăiau cu toții într-o perfectă armonie. El se întreba uneori dacă domnișoara Lanquereau îl credea pe de-a-ntregul convins de adevărul spuselor ei. Nu era puțin probabil ca o ființă ca Alice, care nu era lipsită nici de intuiție, nici de inteligență, să se amăgească cu această speranță, dar asentimentul politicos al lui André îi dădea iluzia că o consideră drept ceea ce dosea ea să fie considerată, iar această iluzie îi satisfăcea orgoliul și ți împlinea nevoia de stimă. Se arăta foarte prietenoasă cu André. Întorcându-se pentru masa de prânz, Antoine îi găsea discutând sub smochin. Antoine întârzia adesea. Alice se simțea jignită, nu atât din pricina întârzierii cât pentru faptul că Antoine era atât de puțin gelos și o lăsa atât de mult singură cu André.

Mâncau, apoi, după-amiaza, ieșeau de obicei împreună. Antoine își lua cu el carnetele, cutia de culori. Alice ir urma, cu umbrela în mina. Şi astfel mergeau și se așezau pe câmp, la umbra vreunui gard de mărăcini, la marginea vreunei păduri, dar cel mai adesea coborau spre Loara. Antoine de Bersin era îndrăgostit de peisajul acesta de nisip și de apă, de pajiștile acestea mărginite de sălcii și de plopi, pe care fluviul le inunda când creștea și unde lăsa bălți cu apă limpede, numite în regiune beuturi. În timp ce el lucra, André și Alice se odihneau. Uneori, se descălțau îndreptându-se spre câte umil din bancurile de nisip pe care fluviul le înconjura cu meandrele sale. Undele repezi murmurau blând de-a lungul insulițelor pustii. Adesea, André își alegea una mai îndepărtată unde Alice n-avea curajul să se încumete. Se întindea cu tot trupul pe plaja fină și încălzită de soare, și stătea așa, cuprins de visare.

Gândul la doamna de Nancelle îi umplea inima cu blândețe și tristețe. Ea i se părea totodată foarte aproape și foarte îndepărtată. Ce făcea, oare?… Stătea cumva, ea și el, așezată pe malul apei? se gândea la ilustrata primită de la ea și pe care o păstra prinsă cu un ac de peretele camerei. Reprezenta castelul din Boismartin, oglindit în Loir. Domolul râu părea că o izola pe doamna Nancelle, ținând-o prizonieră în brâul său fluid. André oftă.

Își evoca la nesfârșit puținele amintiri legate de ea: întâlnirea din magazinul domnișoarei Vanove, vizita la doamna Mau val, cina din strada Murillo. Asta era totul, da, dar el avea certitudinea că o iubea. Prezența acestui sentiment în inima lui îl transpunea într-o stare de moliciune plină de uimire și de tandrețe. Uneori, era uluit de el însuși. Simțea în el ceva foarte frumos și foarte prețios, care era iubirea. Încerca un fel de orgoliu pentru faptul că era singurul posesor al propriei taine. Ideea de a i-o dezvălui lui Antoine de Bersin îl făcea să se înroșească; dar dacă se bucura în mod egoist de dragostea lui, suferea în egală măsură, deoarece simțea imposibilitatea, în situația dată, de a o realiza.

În afara acestor clipe de descurajare, ceasurile curgeau pentru el într-un fel de melancolie voluptuoasă.

Câteva plimbări rupseră monotonia lenevoasă a acestor zile încântătoare. Bersin dorea să-i arate prietenului său castelele din Turena. Merseră mai întâi la Chaumont, pe o zi cețoasă, când întreg peisajul ziceai că se evaporă, gata să dispară. Masă compactă a castelului părea singurul lucru solid. Peisajul ce ți se dezvăluia de pe terasă dădea senzația că este pictat pe o dantelă de aer care se destrăma la cea mai slabă adiere și ale cărei fâșii alergau să se împreune cu norii. Îndărătul acestui închipuit orizont, trebuia să existe un altul, mai concret, a cărei imagine abia o întrezăreai printr-un voal vaporos.

Într-o zi cu soare, vizitară castelele: Chenonceaux, călare pe râul său, ca un cavaler în turnir; Azay, aplecat spre apă și nobilul Ussé.

Vizitară Montrésor și Loches cu dârzul donjon pătrat înălțându-și temuta-i grandoare pe jumătate distrusă. Împrejurul lui ruina fortăreței regale, plină de locuri de refugiu, de temnițe subterane, de închisori. Gardianul îi conduse pe Antoine și pe André în celula ocupată de Ludovic Sforza. În timpul lungilor ani ai captivității sale, Maurul a cioplit pereții și bolta joasă cu o răbdare, și o ingeniozitate tragică. I-a modelat asemenea interiorului unui bizar cofret milanez. A împodobit piatra cu figuri, alegorii, devize, arabescuri, șarade și inscripții. Mormânt al unui om în viață, cei patru pereți au rămas vii și vorbesc în graiul speranței sale, al neliniștii sale. Obscura tor elocință emoționează. André se închipui închis, prin cine știe ce toană a destinului, în acest sarcofag. Cu exagerarea proprie tinereții n-ar fi considerat această schimnicie ca pe o mare nenorocire. Prezența dragostei sale l-ar fi făcut să uite de libertate!

Așa cum la Loches îi evocase imaginea subterană, peste tot pe unde umblă, André o purta cu sine pe doamna de Nancelle. Îi plăcea s-o amestece cu trecutul. Se gândea la ea cu mai mult curaj când n-o considera ca pe o femeie reală, ci ca o umbră pe care o învia după bunu-i plac. Ea îi acceptă astfel mai ușor divagațiile amoroase! Cea pe care o plimba prin aceste locuri frumoase era o altă doamnă de Nancelle. Îmbrăcată în haine scumpe;, cu pieptănătura timpurilor vechi, urca marile scări, străbătea vastele saloane, se proptea cu coatele pe terasă. Față de această imagine solemnă și îndepărtată, nu încerca nici una din stânjenelile pe care le simțea când își reamintea chipul real, gingaș și delicat al tinerei femei.

Antoine îi arătă de asemenea lui André castelele Blois și Chambord. Alice care, nu o singură dală, din lene, sau ca să facă nazuri, refuzase să participe la aceste plimbări, acum acceptase să meargă. Ar profita de călătoria la Blois ca să-și vadă mătușa, pe domnișoara Mohon. Di când se împăcase cu familia ei. Alice Lanquereau era în corespondență cu mătușa sa. I-ar face o vizită în timp ce Antoine și André s-ar duce singuri la Chambord. Domnișoara Mohon încuviințase acest aranjament. Neîndoios, situația nepoatei sale era încă destul de imorală, dar bună domnișoară nutrea vagi speranțe pentru viitor. Astfel, aflând de la sora sa, doamna de Lanquereau, că tinerii doreau să-și petreacă vara în Touraine, le recomandase casa din Lussault. Alice voia să-i mulțumească domnișoarei Mohon pentru că le înlesnise închirierea locuinței, în vederea acestei ceremonii familiale. Își pusese rochia cea mai simplă, pălăria cea mai puțin împodobită și-și simplificase pieptănătura. Tot timpul drumului, fusese gravă și înțepată, iar Antoine nu se putu abține să nu izbucnească în râs, când Alice îi părăsi îndreptându-se către pensionul mătușii Mohon. Urma ca, înapoindu-se de la Chambord, cei doi s-o reîntâlnească pe Alice la gară, pentru trenul de șase și douăzeci.

Când trăsura care-i conducea trecu podul Loarei, se treziră într-o regiune cu totul oarecare: câmpuri cultivate. Pășuni, ferme, ici-colo câte un sat; peisaj fără pitoresc menținându-se așa până la zidul înalt delimitând domeniul regal. Un portal rustic indica intrarea. Bătrânul cal mergea la trap. De-a dreapta și de-a stânga șoselei, se întindeau crângurile. Dintr-o dată, André se ridică și scoase o exclamație.

La capătul drumului, departe și încă minuscul, se zărea un ciudat edificiu. Mare și neobișnuit, acoperit cu ornamente piramidale care se profilau pe cerul senin, bizarul castel, pe măsură ce te apropiai, se mărea dezvăluindu-și mai bine ansamblul majestuos și detaliile surprinzătoare. Dacă impresia din exterior era fantastică, străvechea construcție era și mai extraordinară când îi străbăteai sălile nenumărate și goale, galeriile pustii, scările cu dublă spirală plasate în turnuri interioare, labirintul sonor, inextricabil și pustiu. Iar, deasupra castelului însuși se suprapunea un altul, labirint aerian de astă dată, în vârf cu renumitul Turnuleț semănând cu lăcașul magic al geniului Absurdului. El făcuse ca din terenul plat și lipsit de frumusețe să răsară fascinantă și uluitoarea minunăție ce părea a fi fost râvnita de vreun ambițios Petit Poucet pentru a o oferi ca tort de nuntă lui Riquet a la Houppe, logodit cu Peau dAne.

Vapaia


Cartea Văpaia poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: