/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 mai 2018: Jocul cu mărgele de sticlă – Herman Hesse

Acum magistrul se răsuci pe scaun și puse mâinile pe clapele pianului. Cântă o temă și o dezvoltă mai departe cu variații; părea să fie o bucată de un maestru italian. Ii indică oaspetelui său să-și reprezinte desfășurarea acestei bucăți muzicale ca pe un dans, ca pe o seriere întreruptă de exerciții de echilibristică, o succesiune de pași mai mici sau mai mari pornind din centrul unei axe de simetrie, și să nu fie atent la nimic altceva decât la figura pe care o desenau acești pași. O măsura încă o dată, apoi medita în tăcere la ea, o cântă iar și rămase liniștit de tot, cu mâinile pe genunchi, cu ochii pe jumătate închiși, fără nicio mișcare, repetând muzica în el însuși și contemplând-o. Învățăcelul o auzea și el răsunând în interior, vedea parcă aievea în fața lui fragmente de portative, vedea ceva care se mișca, pășea, dansa și plutea, încerca să recunoască mișcarea și s-o descifreze, întocmai cum ar fi urmărit curbele unui zbor de pasăre.

Totul se încurca și se pierdea, trebuia s-o ia de la capăt, o clipă puterea de concentrare îl părăsea, plutea în gol, se uita încurcat în juru-i și zărea chipul scufundat în liniște al maestrului plutind palid în amurg, se regăsea în acel spațiu spiritual din care alunecase afară, auzea din nou muzica răsunând în el, o vedea pășind acolo, o vedea trasându-și linia mișcării, vedea și medita la pașii de dans ai celor nevăzute…

I se păru că a trecut timp îndelungat, când alunecă din nou în afara spațiului interior, când simți iar scaunul sub el, pardoseala de lespezi acoperită cu rogojini, lumina aproape stinsă a amurgului dincolo de ferestre, își dădu seama că îl privește cineva, ridică ochii și întâlni privirea maestrului muzicii care-l cerceta cu atenție. Maestrul înclină capul ușor de tot, încât mișcarea ar fi putut trece aproape neobservată, cântă pianissimo, cu un deget, ultima variațiune a melodiei italiene și se ridică.

 – Rămâi aici, spuse el, am să mă întorc. Caută încă o dată muzica în tine însuți, fii atent la figură! Dar nu te constrânge, nu-i decât un joc. Dacă între timp ai să adormi, nu face nimic.

Bătrânul ieși; îl mai aștepta încă o îndatorire, rămasă din această zi prea plină, o muncă nu ușoară și plăcută, una pe care nu și-ar fi dorit-o. Printre cei ce urmau cursul de dirijori se găsea un bărbat dotat, dar vanitos și arogant, cu care trebuia să mai stea de vorbă, să-i reproșeze necuviințele, să-i dovedească lipsa de dreptate, să se arate față de el plin de grijă, dar să-și vădească și superioritatea, să-l trateze cu dragoste, dar și cu autoritate. Bătrânul suspină. Nu se mai pune o dată pentru totdeauna ordine, nu se mai termină cu extirparea greșelilor bine știute! Mereu și mereu trebuie să fie combătute aceleași greșeli, trebuie smulse aceleași buruieni! Talentul fără caracter, virtuozitatea fără respectul față de ierarhie, care au dominat viața muzicală odinioară, în epoca foiletonistică, și care, smulse din rădăcini și lichidate în timpul Renașterii muzicale, au și început să lăstărească din nou și să dea muguri.

Când se întoarse de la treburile sale ca să ia cina împreună cu Josef, îl găsi liniștit dar mulțumit, eliberat cu totul de oboseala de mai înainte.

 – A fost foarte frumos, spuse băiatul visător. Muzica a pierit cu totul pentru mine, s-a transformat.

 – Las-o să vibreze mai departe în tine, zise maestrul și îl conduse într-o mică încăpere, unde fusese pregătită b masă cu pâine și fructe.

Mâncară, iar maestrul îl invită să participe a doua zi la o parte din cursul pentru dirijori. Mai înainte de a se retrage și de a-și conduce oaspetele în chilia lui, îl sfătui:

 – În timp ce meditai, ai văzut ceva, muzica ți-a apărut sub forma unei figuri, încearcă, dacă-ți face plăcere, s-o schițezi pe hârtie.

În chilia sa, Knecht găsi pe masă o coală de hârtie și creioane, iar mai înainte de a se dedica odihnei încercă să deseneze figura în care se transformase, pentru el, muzica. Trase o linie și, pornind de la această linie, alte linii laterale, scurte, oblice, cu capetele îndepărtate spre exterior și așezate la intervale ritmice; schița îi amintea întrucâtva așezarea frunzelor pe o ramură de copac. Ceea ce rezultase nu-l mulțumea, dar îi făcu plăcere sa încerce iar și iar, până când în cele din urmă încovoie linia în joacă, trasând un cerc, din care liniile laterale porneau radial în afară, întocmai ca florile din cercul unei cununi. Apoi se vârî în pat și adormi numaidecât. În vis se pomeni din nou pe culmea rotunjită de deasupra pădurilor, unde făcuse în ajun popas cu camaradul său, și văzu zăcând în vale iubitul Eschholz; iar în timp ce privea într-acolo, dreptunghiul școlii se rotunji în forma unui oval, apoi a unui cerc, ca o cunună, și cununa începu să se rotească încet, se roti cu o iuțeală crescândă, se învârti în cele din urmă nebunește, până când plesni și zbură în bucăți ca niște stele sclipitoare.

După ce se trezi, nu-și mai aminti nimic, dar când, în timpul unei plimbări de dimineață, maestrul îl întrebă dacă nu cumva a visat ceva, avu impresia că a trăit în vis ceva rușinos sau tulburător, reflectă o clipă, își regăsi visul în amintire, îl povesti și fu uimit de naivitatea lui. Maestrul ascultă atent.

 – Trebuie să dăm vreo atenție viselor? întrebă Josef. Pot fi ele explicate?

Maestrul îl privi în ochi și răspunse scurt:

 – Trebuie să dăm atenție la orice, căci totul poate fi explicat.

După câțiva pași însă întrebă părintește:

 – La ce școală ți-ar plăcea cel mai mult să te duci?

Acum Josef roși. Spuse repede și aproape în șoaptă:

 – Cred că la Waldzell.

Maestrul aprobă cu o înclinare a capului.

 – Mă gândeam eu. Cunoști desigur vechea zicală: Gignit autem artificiosam…

Cu obrajii încă roșii-gotcă, Rnecht duse până la capăt zicala cunoscută de toți elevii: Gignit autem artificiosam lusorum gentam Cella Silvestris. În traducere: Waldzell însă odrăslește micul popor artistic al jucătorilor cu mărgele de sticlă.

Bătrânul îl privi cu drag.

 – Poate că aceasta-i calea ta, Josef. Tu știi că nu toată lumea e de acord cu jocul cu mărgele de sticlă. Adversarii lui spun că ar fi un surogat al artelor, iar jucătorii niște beletriști, că aceștia n-ar mai trebui considerați oameni cu preocupări spirituale propriu-zise, ci artiști diletanți care fantazează liber. Ai să vezi desigur tu însuți ce e adevărat din toate astea. Poate că tu însuți ți-ai făcut despre jocul cu mărgele de sticlă o părere prea bună și vei fi dezamăgit, poate tocmai dimpotrivă. Că jocul acesta este plin de pericole e adevărat. Tocmai de aceea ne e drag, pe căi lipsite de primejdii îi trimiți numai pe cei slabi. Nu trebuie să uiți însă niciodată ceea ce ți-am mai spus până acum de atâtea ori: hotărârea noastră este să recunoaștem contradicțiile ca îndreptățite, mai întâi în calitatea lor de contradicții, apoi însă ca poli ai unei unități. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește jocul cu mărgele de sticlă. Naturilor artistice le e drag acest joc, fiindcă, practicândul, pot fantaza; specialiștii în științele exacte îl disprețuiesc – ceea ce fac și unii muzicieni – deoarece i-ar lipsi acel grad de precizie în disciplină, pe care-l pot atinge diversele ramuri ale științelor. Sigur, tu ai să cunoști aceste contradicții și ai să descoperi cu timpul că nu sunt contradicții obiective, ci subiective, că, de pildă, un artist înzestrat cu fantezie nu ocolește matematica sau logica pură fiindcă ar fi înțeles ceva din ele și ar avea ceva de spus împotriva lor, ci pentru că o înclinație instinctivă îl îndrumă în altă direcție. Cu siguranță că după asemenea înclinații și adversități instinctive și imperative tu ai să recunoști sufletele mici. În realitate, adică în sufletele mari și în spiritele superioare, aceste pasiuni nu există. Fiecare dintre noi nu e decât un om, o experiență, o ființă aflată în drum spre ceva. Dar trebuie să se afle îndrum spre desăvârșire, să năzuiască spre centru, nu spre periferie. Ține minte: poți fi logician sau gramatic pur și totuși plin de fantezie și cu dragoste de muzică. Poți fi muzician sau jucător cu mărgele de sticlă și totuși plin de devotament față de norme și ordine. Omul la care ne gândim și pe care-l dorim, pe care ni-l propunem ca model ar putea să-și schimbe în fiecare zi știința sau arta cu oricare alta, ar face să strălucească în jocul cu mărgele de sticlă logica cea mai limpede și în gramatică fantezia cea mai creatoare. Așa ar trebui să fim, ar trebui ca în fiecare ceas să putem fi puși în alt post, fără să ne împotrivim și fără să cădem în derută.

 

Jocul Cu Margele De Sticla


Cartea Jocul cu mărgele de sticlă poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: