/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 mai 2018: Comoara lui Saddam – Gerard de Villiers

Restaurantul hotelului Național din Chișinău era la fel de rece ca și fațada ultramodernă cu cincisprezece etaje. Malko, care se cazase la Seabaco, împreună cu „Frankenstein” și Marin Sorescu, epuizat de drum, îi aruncă o privire dezgustată.

Au mers cinci ore, cinci ore de zdruncinături prin ceață, din deal în deal, pe drumuri sinuoase și desfundate. Parcă s-ar fi aflat în anii ’50 în Rusia; încă multe căruțe cu cai și chiar câteva mașini vechi din epoca sovietică. O ploaie fină îi obligase să ruleze încet și ajunseră la Chișinău la ora cinci seara. Centrul orașului era oribil, cu nenumărate sensuri unice. Pentru a merge de la Seabaco la Național, le trebuise o jumătate de oră, când nu erau de fapt decât trei sute de metri. De altfel, imediat ce traversaseră Prutul, râul care marca frontiera dintre România și Moldova, intraseră parcă în altă lume.

Părăsiseră proprietatea comerciantului de arme pe la prânz, după ce făcuseră „plinul”. Portbagajul conținea suficiente arme pentru a ataca Fort Knox. „Eșantioanele” deținute de Stelian Andreianu. Pistoale-mitralieră Skorpio și MP5, plus o jumătate de duzină de pistolete și câteva veste antiglonț. Fără a mai vorbi de muniție. Românul era un tip prevăzător. Bineînțeles, Lance Porterfield își luase rămas bun cu o voce tremurată, dar nu depășise marginile Bucureștilor. Funcția sa „oficială” – era sub acoperire diplomatică – îi interzicea acest gen de aventură.

În timp ce rulau în mijlocul câmpiei cenușii care se prelungea până la Marea Neagră, pe șoseaua E 581, care în ciuda denumirii internaționale, nu era decât un drum modest cu două benzi, al cărei asfalt se desprindea ca pielea de pe un om ars, Malko se gândea la ce îl aștepta la Chișinău. Rușii nu erau genul să se lase jefuiți fără a opune rezistență. Stelian Andreianu îi pusese la dispoziție, pe lângă „Frankenstein” și Mercedesul 560. Gelu nu deschisese gura, iar Marin Sorescu părea perfect relaxat.

– De ce rulează atât de încet? Întrebă Malko, mirat că puternica mașină nu depășea 80 la oră.

Un kilometru mai departe, Marin Sorescu arătă cu degetul o mașină cu antene și girofar, în spatele unui tufiș.

– Poliția! Au radare. Inutil să pierdem timpul. Este singura lor sursă de venit, ar trebui să negociezi și cu ce avem noi în portbagaj.

Tocmai traversau o localitate tristă și urâtă cu rânduri de case dărăpănate. Când te gândești că România urma să intre în Europa! Aici se trăia ca în secolul XIX încă. După alte sate intrară pe un pod ce traversa un râu mic: Prutul. Postul de frontieră era la un kilometru. Puține autovehicule, funcționari obtuzi, fermi, avizi. „Frankenstein” începu să împartă bani și trecură fără probleme, angajându-se pe o șosea care urca un deal. Nu se vedeau decât tractoare. O oră de drum până în capitala complet distrusă în 1945. În afară de statuia lui Ștefan cel Mare, nu mai rămăsese mare lucru din fostul oraș, ocupat de mulți evrei, decimați de naziști în cel de-al doilea război mondial. Supraviețuitorii veneau frecvent din cele patru colțuri ale lumii, căutând urme ale tinereții lor.

La intrarea în Chișinău, au fost nevoiți să ruleze încet în urma unui autobuz prăfuit și verzui, plin cu țărani. O ploaie fină începuse să cadă, accentuând și mai mult latura sinistră a acestei minuscule capitale, prinsă între două lumi. Chiar dacă Ucraina se delimitase de Rusia, erau tot slavi, care îi urau pe români.

La hotel Seabaco, „Frankenstein” urcă valiza cu materialele aduse.

La puțin timp după sosirea lor. Marin Sorescu ciocăni la ușa lui Malko.

– Mergem la Național. Se duc să ia masa acolo. De la bar, vom putea să îi observăm. Merită să îi cunoașteți din vedere.

– De unde știți? Întrebă Malko, mirat.

– Am angajat pe cineva pentru filaj, Călin, un fost coleg din Securitate. Pentru 50 de dolari pe zi, îi supraveghează. Aici nu găsești ușor de lucru.

Aleseseră colțul cel mai întunecat al barului de la Național, Malko stând mai retras. Avantaj: vedere directă spre intrarea în restaurant. Oamenii care veneau să ia masa defilau prin fața lor. Erau acolo de douăzeci de minute când Marin Sorescu duse telefonul la ureche și anunță:

– Sosesc.

Călin lucra bine.

Malko nu scăpă din ochi ușa de la intrare. După puțin timp, văzu sosind doi tipi cu alură orientală, înfășurați în canadiene. Păr lung, mustață, treizeci de ani, nimic particular. Unul dintre ei avea chelie. Trecură prin fața lor fără să îi remarce și intrară în restaurant.

– Îi puteți recunoaște? Se asigură Marin Sorescu.

– Nici o problemă! Îl liniști Malko.

– Atunci, plecăm. Nu trebuie să ne repereze. Trebuie să ne organizăm pentru mâine. Dar mai întâi vom mânca ceva.

 

În restaurantul de la Seabaco te-ai fi crezut într-un „deli” new-yorkez. Se vorbea idiș la toate mesele! Bărbați în vârstă, uneori cu copii după ei, scăpați din camerele de gazare. În lași, ceva mai la nord, naziștii decimaseră populații.

– Iată cum vom proceda, anunță Marin Sorescu. Livrarea se va efectua cu siguranță mâine, fiindcă arabii pleacă poimâine. Va fi probabil dimineață, căci după aceea trebuie să ajungă la Constanța, un drum de 400 de km. Deci, vom pleca spre Tiraspol la șapte dimineața. Cu două mașini. Dumneavoastră în Mercedes, cu mine. Călin va fi cu Gelu în mașina lui. O Dacia căreia i-a schimbat numerele de înmatriculare. Vom aștepta la ieșirea din Kommandatura la Tiraspol. Când camionul cu numere moldovenești va ieși, îl vom urmări. Cred că va merge direct, trecând prin Tighina și Bulboaca. După această așezare este un drum drept care traversează o zonă agricolă. În acest sezon nu este nimeni pe câmp. Acolo vom acționa.

– Cum? Se neliniști Malko.

– Călin și Gelu vor depăși camionul și îl vor face să oprească. Noi vom fi în urmă să îl împiedicăm să dea în spate. Ei îi vor forța pe șofer și pe maiorul Nikolaev să coboare și îi vor băga în portbagajul Mercedesului. Apoi, eu voi urca la volanul camionului iar dumneavoastră mă veți urma cu Mercedesul. Vom lăsa camionul în apropiere de hotel Seabaco, în vestul orașului, iar eu voi rămâne să îl păzesc. Dumneavoastră mergeți la hotel și îi căutați pe arabi.

– Există riscul să reacționeze! Zise Malko.

Românul zâmbi.

– Nu. Călin are un RPG 7. Îi va calma. Apoi, dumneavoastră vă jucați rolul, dar trebuie ca totul să se desfășoare bine. Ei nu au nici un motiv să se îndoiască.

– Nu cunoașteți ce au convenit cu maiorul Nikolaev, obiectă Malko.

Ex-agentul Securității nu se neliniști.

– Nu contează, veți explica faptul că maiorul Nikolaev a avut o problemă, că trebuie doar să primiți banii în schimbul camionului.

– Și dacă telefonează maiorului Nikolaev?

– Este un risc, recunoscu românul, dar minim. Vor vrea să plece cât mai repede spre Constanța. Tot ce vor sunt rachetele. Dacă îi duceți direct la camion, nu vor mai sta la discuții.
Malko rămase tăcut. Această operațiune așa rapid pusă la cale nu îi sugera nimic bun.

– Și apoi?

– Nu va mai fi problema dumneavoastră. Vom avea banii. Imediat ce veți intra în posesia lor, îl anunțăm pe domnul Porterfield iar el va anunța vama română, pentru a-i intercepta la frontieră.

– Nu ar fi mai bine să îi lăsați să ajungă până la portul Constanța? Sugeră Malko. Așa l-ați putea aresta și pe căpitanul vasului Summerland.

– Domnul Porterfield va decide, concluzionă Marin Sorescu.

– Iar rușii?

– Gelu îi va elibera pe câmp.

Românul părea fermecat. Recomandă caviar, care era departe de cel de la Stelian Andreianu. Malko era mai puțin entuziast: avea de-a face cu oameni periculoși și în alertă permanentă. Deoarece nu stabiliseră un cod comun cu vânzătorul mărfii. Puțin câte puțin sala se golea: dimineață devreme, evreii new-yorkezi plecau în căutarea amintirilor.

Malko se duse în cameră, regretând că Cerasela nu lua parte la această expediție. Ar fi avut nevoie să se destindă înainte de episodul de a doua zi. Să se dea drept ofițer rus nu punea probleme tehnice, dar erau atâtea necunoscute.

Înainte de a se culca, privi spre strada Ciubotaru, bătută de ploaie, pustie, iar moralul îi scăzu enorm.

 

De patruzeci și cinci de minute, stăteau ascunși la cincizeci de metri de intrarea în Kommandatura rusească, la intrarea de est din Tiraspol. Un cartier nereabilitat încă, cu bare de beton gri, câteva case vechi din lemn, terenuri necultivate. Circulație puțină. Câteva vehicule militare intrau și ieșeau sub privirile indiferente ale celor două santinele. Toate purtau plăcuțe ale Armatei Roșii.

Malko căscă, neliniștit. Timpul era ceva mai frumos, dar cerul era încă acoperit. Privi la Dacia verde a lui Călin, parcată cu capota ridicată, aproape în fața ieșirii din Kommandatura. Erau mai multe Dacii decât Mercedesuri pe străzile din Tiraspol. Lângă el. Marin Sorescu aprinse o țigară.

Era abia opt dimineața.

Brusc, cu coada ochiului, văzu o santinelă ridicând bariera de la intrarea în Kommandatura, lăsând să iasă un vehicul. Pulsul îi crescu. Era un camion gri, un Kamaz. Plăcuța de înmatriculare din față nici nu era moldovenească, ci românească! Când vehiculul trecu prin fața lui, văzu trei bărbați înghesuiți în cabină. Cel din mijloc era vizibil mai în vârstă decât ceilalți doi: trebuia să fie maiorul Nikolaev. Camionul se îndepărtă înspre Tighina.

Precipitat, Călin închise capota Daciei și urcă. Marin Sorescu aruncă țigara și porni; Malko, cu stomacul strâns, remarcă:

– Mi-ați zis că vor fi doi. Sunt trei!

– Știu, recunoscu românul. Vom reuși totuși. Mașinal, aruncă o privire la pistolul mitralieră Skorpio așezat pe podea. Malko își zise că această operațiune improvizată începea să miroasă foarte urât.

Ca și cum îi citise gândurile, Marin Sorescu luă din torpedou un pistolet automat Radom 9 mm și i-l întinse.

– Nu se știe niciodată. Luați-l.

Malko avea impresia că se află într-un bob lansat cu toată viteza, fără a avea vizibilitate. În mai puțin de o jumătate de oră, trebuia să atace camionul rușilor. Ce altă surpriză neplăcută urmau să descopere?

 

Comoara Lui Saddam Vol1


Cartea Comoara lui Saddam poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: