/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 15 aprilie 2018: Papillon – Henri Charriere

La unsprezece vin să ne cheme. Suntem nouă bolnavi. Străbatem lagărul pe jos printre barăci. Ajungem la o baracă mai nouă, singura vopsită în alb, cu o cruce roșie, intrăm și dăm într-o sală de așteptare unde se află vreo șaizeci de bărbați. În fiecare colț al sălii stau câte doi supraveghetori. Sierra își face apariția, purtând o bluză de medic imaculată. Zice: “Dumneata, dumneata și dumneata, poftiți”. Intrăm într-o încăpere care-ți dai imediat seama că-i biroul doctorului. Stă de vorbă pe spaniolește cu trei bătrâni. Pe unu îl recunosc dintr-o privire: e Fernandez, ăl de-a omorât trei argentinieni la “Cafeneaua Madrid” din Paris. După ce schimbă câteva cuvinte, Sierra îl bagă într-un WC care dă pe sală, apoi vine spre noi.

– Papi, dă-mi voie să te-mbrățișez. Îmi pare bine că-ți pot face un mare serviciu, ție și prietenului tău: sunteți internați amândoi… Stai! lasă-mă să vorbesc! Papillon, tu ești viețaș, iar tu, Dega, pe cinci ani. Aveți biștari?

– Da.

– Atunci scoateți fiecare câte cinci sute de franci și mâine dimineață intrați în spital, tu pentru dizenterie. Dega, tu să bați noaptea la ușă sau, mai bine, careva din voi să-l cheme pe caraliu s-aducă infirmierul zicând că Dega se sufocă. Restul e treaba mea. Papillon, îți cer un singur lucru: dacă o-ntinzi, dă-mi de știre din timp, ne-ntâlnim. Pentru o sută de franci de căciulă pe săptămână, vă ține o lună la spital. Trebuie lucrat rapid.
Fernandez iese din WC și-i dă lui Sierra, de fată cu noi, cinci sute de franci. Intru și eu în WC iar când ies nu-i dau o mie, ci o mie cinci sute de franci. Refuză cei cinci sute de franci. Nu vreau să insist. Îmi zice:

– Lovelele astea-s pentru caralii. Eu n-am nici o pretenție. Nu suntem prieteni?

A doua zi, Dega, eu și Fernandez ne aflam la spital într-o celulă imensă. Dega a fost spitalizat la miezul nopții. Infirmierul sălii e-un bărbat de treizeci și cinci de ani, îl cheamă Chatal. Sierra i-a explicat toată tărășenia cu noi trei. Când o să treacă doctorul, o să-i arate o analiză de fecale din care să reiasă că sunt plin de amibe. Cât despre Dega, cu zece minute înainte de vizita medicală, dă foc la nițel sulf de care și-a făcut rost și-i inspiră aburii c-un prosop pe cap. Unul din obrajii lui Fernandez e enorm; și-a înțepat pielea pe dinăuntru și a suflat cât a putut timp de-o oră. S-a dovedit atât de conștiincios, că umflătura îi acoperă un ochi. Celula e la primul etaj al clădirii, sunt aproape șaptezeci de bolnavi, din care mulți cu dizenterie. Îl întreb pe infirmier unde-i Julot. Zice:

– Chiar în clădirea din față. Vrei să-i spun ceva?

– Da. Spune-i că Papillon și Dega sunt aici, să vină la fereastră…

Infirmierul intră și iese din sală când poftește. E de-ajuns să bată la ușă și-i deschide un arab. E unul din cei cu cheile, un ocnaș care-i ajutor de supraveghetor. La dreapta și la stânga ușii șed trei supraveghetori cu arma pe genunchi, în chip de zăbrele, ferestrele au niște șine de cale ferată, mă-ntreb cum dracu o să le tăiem. Mă așez la fereastră.

Între clădirea noastră și a lui Julot e o grădină plină de flori. Julot se ivește la fereastră, ține-n mână o tăbliță pe care a scris cu creta: BRAVO. O oră mai târziu, infirmierul mi-aduce o scrisoare de la Julot. Îmi scrie “încerc să trec în sala ta. Dacă dau greș, caută să vii tu la mine. Asta pentru că-n sala voastră aveți dușmani. Va să zică sunteți internați? Curaj, le venim noi de hac.” Întâmplarea de la închisoarea centrală din Beaulieu, unde am suferit împreună, ne-a legat mult unul de altul. Julot era specialist în ciocane de lemn, de-aia era poreclit “omul cu ciocanul”. Sosea cu mașina la un magazin cu bijuterii, ziua nămiaza mare, când se aflau în vitrină cele mai frumoase nestemate. Mașina, cu altul la volan, se oprea, cu motorul în funcțiune. Cobora iute înarmat cu un ciocan de lemn, spărgea vitrina c-o lovitură zdravănă, lua cât putea de multe bijuterii și sărea înapoi în mașina care pornea vâjâind. După ce i-a mers la Lyon, Angers, Tours, Le Havre, a încercat o lovitură la o mare bijuterie din Paris, la trei după-amiază, șterpelind bijuterii în valoare de vreun milion. Nu mi-a povestit niciodată de ce și cum l-au dibăcit. A luat douăzeci de ani și a evadat la sfârșitul celui de-al patrulea. După cum ne povestise, a fost arestat când s-a întors la Paris: umbla după tăinuit torul său, ca să-i facă de petrecanie, pentru că nu-i achitase soră-si o mare sumă de bani pe care i-o datora. Tăinuitorul l-a zărit dând târcoale pe strada unde locuia și a anunțat poliția. Julot a fost prins și-a pornit iar spre ocnă cu noi.

Se împlinește o săptămână de când suntem la spital. Ieri i-am dat lui Chatal două sute de franci, taxa săptămânală ca să ne țină pe amândoi la spital. Spre a ne face apreciați, împărțim tutun celor ce n-au. Un ocnaș în vârstă de șaizeci de ani, un marsiliez pe nume Carora, s-a împrietenit cu Dega. I-a devenit sfetnic. Îi zice de câteva ori pe zi că, dacă-i plin de bani și se află asta în sat (loviturile barosane sunt relatate în ziarele care sosesc din Franța), e mai sănătos să nu evadeze, pentru că ocnașii eliberați o să-l omoare ca să-i fure tubul. Dega mă ține la curent cu sfaturile bătrânului Carora. De pomană-i spun că bătrânul e precis ramolit, întrucât sunt douăzeci de ani de când e aici, nu-mi dă crezare. Dega e foarte impresionat de trăncănelile bătrânului și mă străduiesc din greu să-i ridic moralul.

I-am strecurat un bilețel lui Sierra, să mi-l trimită pe Galgani. Merge repede. Chiar de-a doua zi, Galgani e la spital, dar într-o sală fără zăbrele. Cum fac să-i dau, tubul? îi spun lui Chatal că trebuie musai să vorbesc cui Galgani, îl las să creadă că-i vorba s-aranjăm o evadare. Zice că poate să-l aducă pentru cinci minute, fix la amiază. La ora când se schimbă garda, o să vină cu el pe verandă, să vorbim la fereastră, și-asta pe de gratis. Galgani mi-e adus la fereastră la amiază și-i pun de-dreptul tubul în mână. Şi-l vâră stând în picioare în fața mea, îi dau lacrimile. Două zile mai târziu îmi trimite o revistă cu cinci hârtii de-o mie de franci și un singur cuvânt: “Mulțumesc”.

Chatal, care mi-a dat revista, a văzut banii. Nu-mi pomenește de ei, dar vreau să-i ofer ceva; refuză. Îi spun:

– Vrem s-o întindem. Pleci cu noi?

– Nu, Papillon, am aranjat cu altcineva, o să-ncerc să evadez abia peste cinci luni, când inspectorul o să fie eliberat. Ușcheala o să fie mai bine pregătită și treaba mai sigură. Întrucât te-au internat, e clar că te grăbești, dar aici, cu zăbrelele astea, o să fie tare greu. Nu te bizui pe ajutorul meu, nu vreau să-mi risc locul. Aici aștept liniștit să-mi iasă prietenul.

– E-n regulă, Chatal. În viață trebuie să fii sincer, nu-ți mai suflu o vorbă.

– Dar tot am să-ți duc bilețelele, zice el, și-am să-ți fac comisioanele.

– Mulțumesc, Chatal.

Astă-noapte s-au auzit rafale de pistol-mitralieră. Am aflat a doua zi c-a evadat tipul cu ciocanul. Să-l ajute Domnul, era băiat bun. S-o fi ivit o ocazie și o fi profitat. Cu-atât mai bine pentru el.

Cincisprezece ani mai târziu, în 1943, eram la Haiti, unde venisem, însoțit de-un milionar din Venezuela, să discut cu președintele Cazinoului un contract ca să iau în antrepriză jocurile de noroc. Într-o noapte, ieșind dintr-un cabaret unde se băuse șampanie, una din fetele care ne însoțeau, neagră ca o cioară, dar educată ca o provincială dintr-o bună familie franceză, îmi zice:

– Bunică-mea, care-i preoteasă a cultului “vaudou”, trăiește cu-n francez bătrân. E-un evadat din Cayenne, se ține de douăzeci de ani cu ea, se-mbată fără încetare, îl cheamă Jules Ciocanu! Aburul băuturii s-a dus într-o clipă.

– Mititico, du-mă imediat la bunica ta.

Îi spune ceva în jargon haitian șoferului de la taxi, care gonește cu toată viteza. Trecem prin fața unui bar de noapte strălucind cu toate luminile aprinse: “Oprește”. Intru în bar să cumpăr o sticlă de Pernod, două sticle de șampanie, două sticle de rom haitian. “Dă-i drumul”. Am ajuns la marginea mării, la o căsuță cochetă, albă, cu țigle roșii. Apa mării ajunge aproape până la scări. Fata bate-a ușă, bate de zor și apare întâi o negresă înaltă cu părul complet alb. E îmbrăcată într-un camizol care-i ajunge la glezne. Cele două femei vorbesc în limba lor, bătrâna îmi zice: “Intrați, domnule, casa asta-i a dumneavoastră”. O lampă cu acetilenă luminează o încăpere foarte urată, plină cu păsări și pești.

Papillon Vol 1


Cartea Papillon poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: