Era târziu în noapte…
Orașul răsufla greu, îmbolnăvit de oamenii care uitaseră că are și el un suflet. Frumusețea lui pălea sub mormanele de ziduri groase, construite parcă la infinit spre cer. Ele ascundeau, în tăcere, mii de oameni și tristețile lor pierdute, hoinare pe străzi. Era pustiu. Abia zăreai vreun om alergând, încercând să prindă vreun RATB nocturn către casă sau către joburile de două parale cu schimburi de ture. Doar că, din păcate, pentru Feli care se pare că nu știa când gândurile proprii dau năvală, când sinele țipă de durere și disperare, când sângele țâșnește prea puternic prin venele rodate de atâtea dezamăgiri, nimic nu te poate ajuta să te refugiezi într-un loc promis singur. Feli se plimba pe străzile „preapline” din oraș… pline de gânduri, de oameni fugind ori chiar de timp țipând neputincios a gol.
– Orașul ăsta ne sufocă, ne ia și ultima fărâmă de singurătate, își spuse ea cu sufletul căzut pradă.
Era agitată și se plimba de colo – colo ca un pion pe o tablă de șah.
Prea multe decepții, prea multe momente de solitutine, prea multe amăgiri și prea puține clipe de fericire avuseseră să schimbe fata asta, din școlărița de nota zece în femeia de doi bani care era acum. O viață plină de singurătate și de suferințe, ce lăsaseră adânc imprimate pe sufletul și trupul ei, cicatricile dureroase. Îmbrăcată ca o cerșetoare, cu părul prins într-un coc rebel, se trezi gesticulând de una singură.
– Asta e, eu am greșit! Pur și simplu am investit în ceea ce nu trebuie. E cazul să fac ceva, să schimb viața asta atât de mizeră. E cazul să găsesc un job. În definitiv, nu pot rămâne veșnic la mila lui Max sau a mamei. Întreaga viață dedicată educației dusă pe apa sâmbetei…
Feli fusese rodul unei iubiri de tinerețe a mamei sale, care nu se mai căsătorise niciodată după ce o adusese pe lume la doar 18 ani. Mama ei, o studentă eminentă a Facultății de Chimie, pe care o începuse la puțin timp după ce Feli împlinise un an, pierduse cumva printre cărțile mari și groase sentimentul matern. Feli fusese crescută de bunici de la vârsta de un an. Odată cu vârsta, pe la vreo șapte ani, când mama ei prinsese un job bun în cadrul Institutului Ana Aslan, o înscrisese pe Feli la școala din cartierul bucureștean unde locuia încă din timpul facultății. Suferise enorm după despărțirea de bunici și se simțea o străină alături de femeia pe care o știuse de mamă doar de sărbători și din apelurile telefonice săptămânale. Ușor – ușor însă, mama ei reușise cumva să o integreze pentru o perioadă scurtă într-un grup de fete de vârsta ei, pe care le mituia cu dulciuri pentru a veni în fața blocului lor și a se juca cu micuța ei Felicia, cam sălbăticită pentru gusturile copiilor din capitală. Nu fusese niciodată o fetiță populară în rândul colegilor și prietenilor ei până aproape de liceu, când era eleva eminentă ce își ajută colegii să copieze de pe foile ei pe la lucrările de control. Nu avusese prietene prea multe și prefera mai degrabă să stea în preajma colegilor băieți vorbind despre diverse lucruri mai interesante și de „oameni mari”, serioase, așa cum le considerau ei.
Când fata ajunse în clasa a XII-a însă, mama ei primise un job din partea unei companii de produse cosmetice din Paris. Și, fără să stea pe gânduri, două săptămâni mai târziu, scotea pe ușă valiza ticsită cu cărți și câteva haine.
– Să fii cuminte și să înveți, ai înțeles? Și, mai ales, să nu te prind că umbli cu băieții. Vezi bine ce greu este să crești un copil din flori! îi reproșa ea sub masca cuvintelor aruncate printre lacrimi, în timp ce o sărută pe frunte. Fusese un copil din flori căruia îi lipsiseră cu desăvârșire dragostea și bucuria unei familii, odată ajunsă pe meleaguri bucureștene. Și-ar fi dorit să mai aibă și ea frați sau surori cu care să meargă de mână pe stradă când era copil. De multe ori, și-ar fi dorit să aibă și un tată care să o învețe să meargă pe bicicletă în locul bunicului sau care să o dea în leagăn așa cum văzuse la colegele ei prin parc. Își dorise și ea bucuria copiilor de vârsta ei, în toate momentele și etapele vieții prin care trecuse. Dar își dorise și… atât. Nu simțise niciodată invidia sau ura. Dumnezeu o înzestrase cu un suflet pur ca al bunicii, așa îi spunea mai mereu bunicul… și tot Dumnezeu îl adusese în viața ei pe Max, „fratele” ei mai mare, care își pierduse mama și sora răpuse de cancer, iar tatăl în ștreangul de sfoară legat de tavan. Îl cunoscuse într-o vineri seară când mersese în parc ademenită de niște fete din clasele mai mari. Avea doar zece ani pe atunci și fetele îi promiseseră că în parcul acela există tați care sunt în căutare de fiice. Așa că mersese cu ele din disperarea de a găsi palpabil ceea ce nu putea simți decât în vise, dar nu găsise niciun tată. Fetele râseseră de ea și o arătau cu degetul, numind-o apoi „țărancă orfană”. Nu doar că nu își găsise tatăl, dar pierduse și alte ființe ce, nu cu mult timp înaintea batjocoririi, păreau să îi înțeleagă suferința. Era un parc cu totul nou pentru ea, așa că nu avea nicio idee cum să ajungă acasă. Se așezase pe o bancă și începuse să plângă în hohote. O durea ceva în interior, ceva ce nu putea descrie. O duruse de multe ori în viață locul ăla, dar niciodată atât de aspru ca acum.
Cartea Iartă-mă că te-am iubit poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 355 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786060291824
Goodreads: 51327023
Author(s):Publisher: Libris Editorial
Published: 2//2020
Cand m-am apucat de scris, am luat o foaie si un stilou si am inceput sa astern bucati din suflet pe foile albe de sidef.
Intaia oara, i-am dat viata Feliciei, personajul principal, acel om care exista in fiecare dintre noi. Apoi, l-am desenat din creion pe Petru Alexandru, cel care sa ii rupa petalele una cate una, pastrandu-si inima de piatra, pe tot parcursul cartii.
Nu m-am oprit aici, ci am continuat sa ii aduc Feliciei un sprijin, pe Max, fratele ei de suflet care avea sa ii adune petalele, una cate una si sa o ajute sa isi regaseasca identitatea.
Am refuzat sa scriu o fantezie, caci realitatea imi batea prea tare in poarta mintii, pe care o lasasem din intamplare deschisa.
I-am creat pe toti, din cerneala si sentimente si i-am ancorat in viata.
Apoi, vi i-am daruit dumneavostra, dragi cititori, pentru a va da sansa sa va identificati cu oricare dintre ei si sa parcurgeti drumul de piatra presarat cu flori al romanului, alaturi de ei.
Iarta-ma ca te-am iubit este un roman deopotriva pentru femei si barbati, pentru oameni maturi si oameni in curs de maturizare, pentru oameni visatori dar si pentru cei realisti.
Acest roman, iubiti cititori, surprinde aspectele psihologice ale unei piese jucate pe scena vietii, in care se elogiaza sentimentele de orice natura.
Fragment:
— Ce îţi doreşti cu adevărat, Feli?
— Câteodată îmi doresc doar ca el să fie fericit. Alteori, îl blestem să nu mai simtă fericire până când eu nu voi putea să mă eliberez de el. Fiecare atingere, fiecare privire au lăsat urme pe trupul meu. Mi-e dor de el ca de o ploaie de vară într-o zi toridă. Mi-e dor de el mereu, în orice moment. Dar, mai presus de orice, mi-e dor de mine înainte de el. Ştiu că l-am pierdut și înţeleg. Dar mai ştiu că înainte să îl pierd pe el, m-am pierdut pe mine. Încerc să mă caut, dar nu mă mai găsesc. Și asta doare. Și plânsul o izbi din nou.
— Plângi! Chiar te rog să plângi!... Ne naştem plângând și învăţăm mult prea târziu să zâmbim. Plânsul ne reaminteşte că existăm, zâmbetele că trăim. Un zâmbet pe faţă înainte de a şti ce-i suferinţa e ca un curcubeu apărut fără ploaie. Plângi, căci asta îţi este promisiunea că într-o zi, pe faţa ta au să răsară zâmbete.
— Aş vrea să te întreb ceva. Tu crezi că-i vina mea?
— Anumite iubiri sunt precum focul ȋntr- o seară de iarnă. Prea aproape ard, prea departe ne lasă să îngheţăm. Doar ţinute la distanţa potrivită ne pot încălzi. Dacă ai vreo vină, probabil aceea a constat în faptul că nu ai reuşit să găseşti distanţa potrivită.
Fragmentul zilei – 15 martie 2020: Iartă-mă că te-am iubit – Ela E.H.