"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 16 decembrie 2017: Fața și reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara – Albert Camus

În serile de vară muncitorii ies pe balcon. Casa lor n-avea decât o ferestruică. Scoteau câteva scaune în fata porții și gustau în tihnă bucuria serii. Strada, vânzătorii de înghețată de alături, cafenelele din față și strigătele copiilor ce alergau de la o ușă la alta. Dar mai cu seamă, între ficușii uriași, cerul. Sărăcia își are singurătatea ei, dar o singurătate ce redă fiecărui lucru adevăratul său preț. Pe o anumită treaptă a bogăției, cerul însuși și noaptea plină cu stele par bunuri firești. Dar, pentru cei săraci, cerul își recapătă întregul sens: un har fără de preț. Nopți de vară, taine foșnind de stele! În spatele copilului se deschidea coridorul urât mirositor, iar scăunelul rupt se înfunda puțin sub el. Dar, cu ochii înălțați, copilul sorbea noaptea curată. Uneori, un tramvai uriaș trecea în goana mare. Un bețiv îngâna un cântec la un colț de stradă fără a izbuti să tulbure liniștea.

Mama copilului tace. Uneori, cineva o întreabă: „La ce te gândești? „La nimic”, răspunde ea. Și e adevărat. Totul e aici, deci nu se gândește la nimic. Viața ei, dorințele ei, copiii ei sunt aici, prezența lor e prea firească pentru a fi simțită.

Era infirmă, înceată la minte. Avea o mamă aspră și autoritară care sacrifica totul unui amor propriu de animal susceptibil și care dominase vreme îndelungată mintea slabă a fiicei sale. Emancipată prin căsătorie, aceasta se întorsese docilă acasă îndată după moartea bărbatului ei. Murise pe câmpul de onoare, cum se spune. La loc de cinste, într-o ramă aurită, puteai vedea crucea de război și medalia militară cu care fusese decorat. Spitalul i-a mai trimis văduvei și o mică schijă de obuz ce i se înfipsese adânc în carne. Văduva a păstrat-o. Nu mai suferă de mult. L-a uitat pe soț, dar vorbește încă de tatăl copiilor ei. Pentru a-i crește, muncește și dă toți banii maică-sii. Aceasta le face copiilor educația cu cravașa. Când lovește prea tare, fața ei îi spune: „Numai să nu dai în cap”. Fiindcă sunt copiii ei, îi iubește. Îi iubește cu o dragoste statornică, ce nu li s-a dezvăluit niciodată. Uneori, ca în acele seri de care el își amintea, când se întoarce de la munca istovitoare (spală rufe și face curățenie cu ziua), găsește casa goală. Bătrâna e dusă după cumpărături, copiii mai sunt la școală. Se ghemuiește atunci pe un scaun și, cu privirea goală de orice gând”, urmărește la nesfârșit o crăpătură din parchet. În întunericul ce se îngroașă treptat, tăcerea ei e de o nemărginită tristețe. Dacă intră într-o clipă ca aceasta, copilul zărește silueta slabă, cu umerii ascuțiți, și se oprește: îi e frică. A început să simtă multe lucruri. De curând și-a dat seama de propria lui existență. Dar nu-i vine să plângă în fața acelei tăceri animale. Îi e milă de mama lui; înseamnă oare că o iubește? Nu l-a mângâiat niciodată, fiindcă nici n-ar ști cum. Rămâne astfel clipe îndelungate privind-o. Fiindcă se simte străin, devine conștient de suferința ei. Ea nu-l aude, pentru că e surdă. Curmd bătrâna se va întoarce, viața va renaște: lumina rotundă a lămpii cu gaz, mușamaua, strigătele, înjurăturile. Dar acum, tăcerea suspendă timpul pentru o clipă, o clipă nemăsurată. Fiindcă simte nedeslușit toate acestea, copilul crede că vede, în pornirea care sălășluiește în el, iubire pentru mama lui. Și trebuie s-o iubească, pentru că, la urma urmei, e mama lui.

Ea nu se gândește la nimic. Afară, lumină și zgomote; aici, tăcere și întuneric. Copilul se va face mare, va învăța. Îl cresc și îi vor cere să le fie recunoscător, ca și cum l-ar fi pus la adăpost de durere. Dar mama lui va tăcea întotdeauna, ca și acum. Iar el va crește în durere. Să fii un om adevărat, numai asta are însemnătate. Bunica va muri, apoi mama, apoi el.

Mama a tresărit. A cuprins-o frica. Iar el are o înfățișare nătângă când o privește astfel. Mai bine s-ar duce să-și facă Lecțiile. Copilul și-a făcut lecțiile. Astăzi se află într-o cafenea sordidă. Acum e un om adevărat. Nu-i ăsta singurul lucru care are însemnătate? S-ar părea că nu, de vreme ce chiar făcându-ți lecțiile și acceptând să fii un om adevărat nu vei fi până la urmă decât tot un bătrân.

V Arabul, ghemuit în coltul său, își ține picioarele cu mâinile. pe pe terase, o dată cu flecăreala însuflețită a unor glasuri tinere, se înalță miros de cafea prăjită. Un remorcher scoate un sunet grav și duios. Lumea se termină aici, ca în fiecare zi, și din toată suferința ei nemăsurată nu mai rămâne nimic în afară de această făgăduință de liniște. Indiferența acestei mame ciudate! Numai singurătatea nemărginită a lumii poate să-mi dea întreaga ei măsură. Într-o seară, fiul, mare acuma, fusese chemat Ta căpătâiul mamei sale. O spaimă îi provocase o gravă comoție cerebrală. Avea obiceiul să iasă seara pe balcon. Lua un scaun și-și sprijinea gura de fierul rece și sărat al balconului. Privea la oamenii care treceau pe stradă. În spatele ei, întunericul se îngrămădea treptat. În față, luminile magazinelor se aprindeau pe neașteptate. Strada se umplea de lume și de lumină. Ea se uita la toate cu privirea pierdută. În seara aceea, un om răsărise în spatele ei, o smulsese de pe scaun, o brutalizase, apoi, auzind zgomot, fugise. Ea nu văzuse nimic și leșinase. Când a venit fiul, era culcată. Urmând sfatul doctorului, a hotărât să-și petreacă noaptea lângă ea. S-a întins pe pat, alături, peste pătură. Era vară. Teama stârnită de drama recentă stăpânea încă în camera încinsă ca un cuptor. Se auzeau zgomot de pași și scârțâit de uși. În aerul greu plutea mirosul oțetului cu care 6 răcoriseră pe bolnavă. Aceasta se zbuciuma, gemea, uneori tresărea brusc. El se trezea atunci din scurta-i ațipeală, lac de sudoare, neliniștit – apoi se prăbușea din nou în somn, după ce aruncase 6 privire către ceasul pe care dansa, de trei ori răsfrântă, flacăra candelei. Abia mai târziu și-a dat seama cât de singuri au fost în noaptea aceea. Singuri împotriva tuturor. „Ceilalți” dormeau, în ceasul în care amândoi erau pradă aceleiași febre. În casa veche, totul părea găunos. Tramvaiele de la miezul nopții duceau cu ele, îndepărtându-se, toată speranța ce ne vine de la oameni, toate certitudinile pe care ni le dă zgomotul orașelor. Casa mai răsuna încă de trecerea lor, dar, treptat, zgomotul se stingea. Nu mai rămânea decât o uriașă grădină de tăcere în care creșteau uneori gemetele înfricoșate ale bolnavei. Nu se simțise niciodată atât de înstrăinat. Lumea dispăruse și, o dată cu ea, iluzia că viața începe din nou, în fiecare zi. Nimic nu mai exista, studii sau ambiții, mâncări sau culori preferate. Nimic decât boala și moartea în care se simțea cufundat. și totuși, în chiar acea clipă când lumea se prăbușea, el trăia, ba chiar până la urmă adormise. Totuși, nu fără a duce cu sine în somn imaginea deznădăjduită și duioasă a unei singurătăți în doi. Mai târziu, mult mai târziu,își va aminti de mirosul acela de sudoare și de oțet, de clipa aceea în care simțise tot ce-l lega de mama sa. Ca și cum ea ar fi fost nemărginita milă a inimii lui, răspândită în juru-i, având un trup și jucând cu seriozitate, fără teamă de impostură, rolul unei femei bătrâne și sărace, cu un destin zguduitor.

 


Cartea Fața și reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: