În contrast cu curtea mohorâtă, pavată cu piatră, grădina impresiona prin abundența de flori și diferite plante. Ea se întindea spre soare-răsare, coborând în pantă lină spre țărmul oceanului. Cărările acoperite cu scoici roșcate, fărâmițate, se răsfirau în toate direcțiile. De-a lungul cărărilor creșteau cactuși cu siluete bizare și agave6 cărnoase, de un verde albăstrui, precum și panicule purtând o puzderie de flori galben-verzui. Livezi întregi de piersici și măslini ocroteau cu umbra lor iarba deasă, smălțată cu flori multicolore. Ici-colo străluceau bazine de apă împrejmuite cu parapete de piatră albă. Fântâni țâșnitoare, bogate în ape, răcoreau aerul din jur…
Prin grădină răsunau tot felul de zgomote, de la cântecul și ciripitul păsărilor, până la răgetul, țipetele și schelălăitul animalelor!
Cristo nu mai văzuse până atunci animale atât de ciudate. În această grădină trăiau dihănii nemaivăzute.
Iată, trecu în fugă drumul o șopârlă cu șase labe, cu solzi sclipitori de un verde arămiu. Din copac, atârna un șarpe cu două capete. Cristo sări speriat la o parte, văzând reptila bicefală care începu să sâsâie la el, căscându-și gurile roșii. Negrul răspunse cu un sâsâit și mai puternic și șarpele, după ce-și agită capetele în aer, căzu din copac și dispăru în stufăriș. O altă reptilă, foarte lungă, se îndepărtă târâș de pe cărare sprijinindu-se în două labe. După o rețea de sârmă guița un purcel. Grăsunul se holba la Cristo cu singurul ochi neobișnuit de mare pe care-l avea în mijlocul frunții.
Doi guzgani albi cu trupurile lipite formând un singur corp alergau pe cărarea trandafirie – monstru cu două capete și opt picioare. Câteodată această ființă dublă se lupta cu ea însăși: guzganul din dreapta trăgea spre dreapta, iar cel din stânga spre stânga și amândoi chițcăiau supărați. Dar cel din dreapta învingea întotdeauna. La marginea cărării pășteau două oi cu lâna fină: aveau coastele lipite, ca niște adevărate „surori siameze”, dar nu se dondăneau ca guzganii. Se vede că la ele voința și toate dorințele ajunseseră la o armonie deplină. Una din aceste pocitanii îl impresiona îndeosebi pe Cristo: era un câine mare, trandafiriu, fără pic de păr, pe spinarea căruia, ca și când i-ar fi ieșit din corp, trăia o mică maimuță, adică mai precis pieptul, brațele și capul ei. Câinele se apropie de Cristo dând din coadă. Maimuța întorcea capul în toate părțile, dădea din mâini, lovea cu palmele spinarea câinelui cu care alcătuia un singur tot și țipa, uitându-se la Cristo. Indianul scoase din buzunar o bucățică de zahăr și o întinse maimuței. Cineva îl prinse însă repede de mână și auzi un sâsâit în spatele său. Întoarse capul și-l văzu pe Jim. Bătrânul negru îi explică prin semne că n-are voie să dea de mâncare maimuței. În aceeași clipă, o vrabie cu cap de mic papagal smulse din zbor bucățica de zahăr din mâna lui Cristo și dispăru în tufiș. Mai încolo, pe pajiște, mugea un cal cu cap de vacă.
Două lame trecură în goană pe poiană, legănându-și cozile de cal. Din iarbă, din tufăriș, din copaci îl priveau pe Cristo tot felul de reptile, fiare și păsări nemaivăzute: câini cu cap de pisică, gâște cu cap de cocoș, mistreți cu coarne, struți nandu cu ciocuri de vulturi, berbeci cu trup de puma…
La un moment dat, lui Cristo i se păru că delirează… Se frecă la ochi, își udă fruntea cu apă rece a havuzelor, dar nimic nu se schimbă. Văzu în bazine șerpi cu cap de pește și branhii, pești cu labe de broască și broaște râioase de o mărime neobișnuită având corpul lung ca de șopârlă…
Și Cristo fu din nou ispitit să fugă de aici.
Dar iată că Jim îl duse pe un teren mai întins acoperit cu nisip. În mijlocul terenului, între palmieri se înălța o vilă din marmoră albă, construită în stil maur. Printre trunchiurile lor se întrezăreau bolți și coloane. Din havuzurile de aramă în formă de delfini țâșneau torente de apă în bazinele transparente, în care se zbenguiau peștișori de aur. Havuzul cel mai mare din fața intrării principale înfățișa un tânăr călare pe un delfin – asemenea miticului Triton7 – suflând dintr-un corn răsucit.
În spatele vilei se aflau câteva locuințe și acareturile, iar mai încolo se întindeau hățișuri de cactuși țepoși, până la un zid alb.
„Încă un zid”, gândi Cristo.
Jim îl conduse pe indian într-o cameră răcoroasă, nu prea mare. Îi explică prin semne că va locui aici și plecă, lăsându-l singur.
AL TREILEA ZID.
Încetul cu încetul Cristo se deprinse cu lumea neobișnuită care-l înconjura. Toate fiarele, păsările și reptilele care mișunau prin grădină erau domesticite. Cristo se împrietenise chiar cu unele din ele. Astfel, câinii cu blană de jaguar, de care se speriase atât de rău în prima zi, se țineau scai de el, îi lingeau mâinile și se gudurau la picioarele sale. Lamele mâncau pâine din mâna lui, iar papagalii i se așezau pe umăr.
Doisprezece negri la fel de taciturni sau muți ca și Jim îngrijeau de grădina și animalele ce trăiau aici. Cristo nu-i auzise vreodată vorbind, nici măcar între ei. Fiecare își vedea tăcut de treabă. Jim era un fel de vătaf. El îi supraveghea pe negri și-i arăta fiecăruia ce trebuie să facă. Cristo fusese numit, spre mirarea lui, ajutorul lui Jim. Nu prea avea mult de lucru, iar mâncarea era bună. N-ar fi putut spune că n-o ducea bine. Un singur lucru îl neliniștea: tăcerea sinistră a negrilor. Era convins că Salvador tăiase limbile acestor oameni. Și când se întâmpla ca Salvador să-l cheme rareori pe Cristo la el, indianul se gândea de fiecare dată: „Acum îmi taie limba”. În curând însă, avu prilejul să vadă că frica de a rămâne fără limbă era exagerată.
Într-o bună zi îl surprinse pe Jim dormind la umbra unor măslini. Negrul era întins pe spate, cu gura deschisă. Profitând de împrejurarea ivită, se apropie tiptil și, uitându-se în gura negrului, se convinse că limba bătrânului era la locul ei. De atunci, îi mai veni puțin inima la loc.
Salvador avea un program riguros al zilei. Dimineața de la șapte la nouă îi consultă pe indienii bolnavi; de la nouă la unsprezece opera; după aceea se retrăgea în vila lui și lucra în laborator. Doctorul opera diferite animale, și le studia mult timp. Când termină cu observațiile, trimitea animalele în grădină. Dereticând câteodată prin casă, Cristo nimerea și în laborator. Aici totul îl uimea: în niște borcane de sticlă pline cu diferite soluții pulsau tot felul de organe. Brațele și picioarele tăiate continuau să trăiască. Și când aceste părți vii, separate de trup, se îmbolnăveau, Salvador le trata pentru a le reda viața.
Toate acestea îl îngrozeau pe Cristo, încât prefera pocitaniile vii din grădină.
Deși Salvador arăta multă încredere indianului, acesta nu îndrăznea să treacă de al treilea zid, deși era tare curios să vadă ce e dincolo. Într-o zi, totuși, la amiază, când toată lumea se odihnea, Cristo se apropie de zidul cel înalt.
De dincolo răsunau glasuri de copii. Deslușea cuvinte indiene. Uneori însă, glasurile de copii se împleteau cu alte glasuri mai subțiri, stridente, care păreau că se ceartă cu copiii și vorbeau o limbă pe care n-o înțelegea deloc.
Odată, întâlnindu-l pe Cristo în grădină, Salvador se apropie de el și privindu-l drept în lumina ochilor, după cum îi era obiceiul, spuse:
– Ești mai bine de o lună în serviciul meu, Cristo, și sunt mulțumit de tine. În grădina de jos s-a îmbolnăvit unul din servitorii mei. Îi vei lua locul. Ai să vezi acolo multe lucruri noi. Nu uita însă înțelegerea noastră: ține-ți bine gura, dacă nu vrei să-ți pierzi limba.
– Aproape că m-am dezvățat să vorbesc, de când mă aflu între slugile dumneavoastră mute, răspunse Cristo.
– Cu atât mai bine. Tăcerea e de aur. Dacă vei tăcea și de acum încolo, vei primi mulți pesos de aur. Sper că în două săptămâni să-l pun pe picioare pe servitorul meu bolnav. Spune, cunoști bine Anzii?
– M-am născut în munți.
– Admirabil. Va trebui să-mi completez menajeria cu noi animale și păsări. Vei veni cu mine. Și acum, pleacă. Jim te va conduce până în grădina de jos.
Cristo se obișnuise cu multe, dar ceea ce văzu în grădina de jos depăși toate așteptările sale.
Pe o pajiște întinsă, scăldată în soare, zburdau copilași goi și maimuțe. Copiii aparțineau diferitelor triburi indiene. Unii erau mici de tot, cel mult de trei ani, iar cei mai răsăriți păreau să aibă doisprezece. Acești copii erau pacienții lui Salvador. Mulți dintre ei suferiseră operații serioase și-i datorau doctorului viața. Copiii convalescenți se jucau, zburdau prin grădină, până le reveneau deplin puterile. Părinții îi luau atunci acasă.
Împreună cu copiii, trăiau niște maimuțe. Maimuțe fără coadă. Maimuțe fără pic de păr pe corp.
Și lucrul cel mai uimitor era că toate maimuțele știau să vorbească. Unele mai bine, altele mai puțin. Ele se ciorovăiau cu copiii, se luau la harță și între ele, țipau strident. Totuși maimuțele trăiau în bună înțelegere cu copiii și nu se certau cu ei mai mult decât se certau copiii între dânșii.
Câteodată Cristo se întreba dacă aceste făpturi sunt maimuțe sau oameni.
După ce cercetă grădina, observă că este mai mică decât prima, așezată în partea de sus, și coboară în pantă și mai repede spre golf. La capătul dinspre ocean era mărginită de o stâncă abruptă ca un zid.
Oceanul nu era pesemne departe de acea stâncă, fiindcă de acolo se auzea zgomotul valurilor ce se spărgeau de țărm.
După câteva zile, cercetând de aproape stânca, Cristo constată că este o stâncă artificială. De fapt era încă un zid: al patrulea la număr. În desișul de glicină, Cristo descoperi o poartă cenușie de fier, vopsită în această culoare pentru a o confunda cu stânca.
Cristo trase cu urechea, dar de după stânca nu se auzea nici un alt zgomot în afară de mugetul valurilor, încotro ducea această poartă îngustă? Spre țărm?
Deodată, auzi țipetele ascuțite ale copiilor. Se întoarse și-i văzu privind spre cer. Cristo ridică și el capul și văzu un mic balon roșu, ca acelea cu care se joacă copiii, zburând încet deasupra grădinii. Vântul îl mâna spre ocean.
Acest balon obișnuit, jucărie de copil, îl tulbură mult pe Cristo. Nu-și mai găsea locul. Și îndată ce se întoarse servitorul vindecat, Cristo se înfățișă înainte lui Salvador și-i spuse:
– Domnule doctor, în curând vom pleca în Anzi, poate pentru multă vreme. Îngăduiți-mi să mă duc să-mi văd fata și nepoata.
Lui Salvador nu-i prea plăcea să-și învoiască servitorii și de aceea prefera să angajeze oameni care n-aveau familie. Cristo aștepta în tăcere, uitându-se drept în ochii doctorului.
Salvador îl privi cu răceală și-i aminti:
– Să nu uiți de învoiala noastră. Vezi să nu rămâi fără limbă! Fie, du-te. Dar să nu cumva să întârzii mai mult de trei zile. Stai puțin!
Salvador se duse în camera alăturată și reveni aducând o punguță de piele de antilopă în care sunau monezi de aur:
– E pentru nepoata ta. Dar ține și pentru tine, ca să-ți ții gura.
Cartea Omul-amfibie poate fi achiziționată de la: