"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 18 decembrie 2017: Din marile legende ale lumii – Alexandru Mitru

Și astfel, dintr-o întâmplare sângeroasă, pe meseta, s-a pornit nunta lui Rodrigo cu fiica contelui Lozano.

Ca dar de nuntă a primit Cidul vreo câteva feude, și între altele Cardena și așezarea de păstori de la Soldana, lângă munți. Fernando vroia să-l câștige pe Cid, ca pe-un oștean supus. Știa prea bine că nu poate să se încreadă în curteni.

Vroia să aibă un vasal pe care îl iubea poporul: toți orășenii, labradores, gata să moară lângă el.

S-a hotărât să se serbeze cununia în catedrala de la Burgos, apoi la rege în palat.

În ziua când s-a făcut nunta, mireasa era îmbrăcată într-un veșmânt alb, din dantele. Peste mijloc purta un brâu dintr-o mătase liliachie. Iară la gât îi atârna un lanț de aur, cu medalii. Deasupra avea o mantie tot albă, însă căptușită c-o țesătură argintie, care îi flutura în mers.

La rândul său, fiul lui Lainez avea o haină de postav negru, lucios, strânsă pe talie, însă cu mânecile largi. De sub tunică se vedea cămașa albă ca o spumă, dintr-un tul de Arabia. Și pantalonii negri, strimți, aveau vipușcă violetă, lată cam de trei degete. Pe părul cum e abanosul avea Rodrigo o bonetă, dintr-un postav roșu închis. Și în bonetă se afla înfiptă o pană de cocoș. La brâu ținea o spadă scumpă. Spada și-o câștigase-n luptă.

Calul pe care-l călărea îl dobândise tot în luptă. Era un cal arab, subțire, lung și înalt, și foarte iute. Înțelegea tot ce-i spunea stăpânul său, Campeadorul. Și calul se numea Babieca.

Un episcop și zece preoți i-au cununat pe don Rodrigo și nobila dona Himena. Naș era însuși regele.

După ce slujba s-a sfârșit ce-i doi miri s-au îmbrățișat. Încă o dată, feciorul lui Diego Lainez i-a jurat fetei lui Lozano c-o va iubi până la moarte.

În calea lor mulțimile se adunau, strigând voioase:

– Trăiască tânărul Rodrigo, cel mai viteaz dintre viteji și dușmanul maurilor!

Și azvârleau ghirlande verzi în drumul călăreților.

Pe la ferestre și grilajuri se atârnaseră covoare, eșarfe galbene de în și stofe colorate viu.

Bărbații aruncau cu mâna boabe de grâu asupra lor, după datina castiliană.

Câțiva năstrușnici, deghizați ca diavoli, tauri sau mauri, săreau, speriind femeile. Cântau cântece deocheate. Alții râdeau sau aplaudau.

Lumea cânta și ea în cor.

După ce au ajuns cu toții la porțile palatului, nașul, regele Fernando, i-a îndrumat pe miri în sala unde se-ntindeau mese cu zeci de bunătăți: viței întregi fripți în frigare, păstrăvi în unt, crapi în aluat. Apoi brânzeturi, prăjituri, dulcețuri, fructe fel de fel și pâine albă, de grâu nou. Nu vă mai spun ce vin era…

Și petrecând, tot petrecând, danțând sardana și glumind, a trecut și de miezul nopții.

Dar nici nu se sfârșește nunta, și trâmbițele se aud.

– Maurii iar au năvălit! Vestește un cavaler pe rege.

Fernando face ochii roată la toți mesenii, și întreabă:

– Cine ia astăzi armele?

Toți nobilii se fac că au câte un ghimpe la călcâi. Cată mai mult către podele. Niciunul nu privește-n sus.

Numai Rodrigo glăsuiește:

– Să mi se-nșeuezee calul! Să mi s-aducă armele! Nici nu mă voi întoarece-acasă, până ce nu voi dobândi cinci regi mauri ca prizonieri…

Și regele se-nveselește.

– Du-te, Rodrigo, și să vii biruitor din nou la Burgos…!

Himena e înlăcrămată, Rodrigo o îmbrățișează, și-n noaptea nunții iar pornește ca o furtună, spre mauri.

– Încotro năvălesc maurii? A-ntrebat el pe luptătorii ce se strânseseră în preajmă-i.

– Spre Montes-Doca, au răspuns, cu ochii țintă la Rodrigo, de unde așteptau porunci.

– Acolo să pornim și noi.

Și într-un iureș a pornit spre Montes-Doca, urmat de mii de labradores și însoțit de cavaleri.

Cetele de mauri umblau prin sate, jefuind, dând foc. Rodrigo s-a luptat cu ei, și i-a învins, la rând, pe toți, luându-le prada și dând drumul bărbaților, femeilor și fetelor ce erau robi.

Cu toții mulțumeau, plângând.

După mai multe lupte grele, s-au apropiat de Montes-Doca, unde maurii petreceau în danțuri și în cântece, în timp ce sângele curgea ca un râu roș pe ulițe.

Viteazul fiu al lui Diego s-a repezit către castelul ce se afla în Montes-Doca, unde ședeau, la un ospăț, cinci regi și peste două sute de căpetenii de mauri, și roabele le dănțuiau.

– Predați-vă, le-a strigat el.

Dar toate căpeteniile și-au scânteiat săbiile albe, și lupta a-nceput grozavă.

Mese și scaune, vase scumpe, pocale, talgere de aur zburau prin încăperea largă. Și mai ales, zburau, tăiate de fiul lui Diego Lainez, zeci, zeci de capete maure.

Niciunul dintre luptătorii maurilor nu au scăpat; iar regii s-au înfățișat, îngenuncheați, lui don Diego, târându-și frunțile pe lespezi.

– Stăpâne! Cidule, i-au spus. Primește-ne ca slujitori. De astăzi ne vei fi stăpân. Noi o să-ți adăpăm calul. Și noi ți-l vom înșăua. Unul din noi o să te-mbrace, și altul o să te hrănească, numai nu ne răpune viața…

Rodrigo a făcut un semn și, în uralele mulțimii de prizonieri spanioli scăpați din mâinile maurilor, cei cinci regi au pornit în urma lui don Rodrigo

– A Cidului – ca niște slujitori de rând.

Așa i-a dus până-n Bivar. Acolo au fost găzduiți în încăperea slugilor.

 


Cartea Din marile legende ale lumii poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: