/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 19 decembrie 2017: Contact – Carl Sagan

În timpul în care șirul de telescoape scana cerul de-a lungul anilor, cu încetineală și meticulozitate, astronomii și tehnicienii nu prea aveau multe de făcut. Dacă era detectat ceva interesant, se declanșa o alarmă automată care îi alerta pe oamenii de știință implicați în proiect, trezindu-i chiar din somn. Atunci Ellie Arroway se repezea să stabilească dacă nu era vorba de o eroare a aparatelor ori vreo alarmă falsă provocată de sateliți americani sau sovietici. Tot ea, împreună cu echipa de ingineri, concepea metode de îmbunătățire a sensibilității echipamentului. Verifica dacă transmisia receptată avea vreun model repetitiv, vreo urmă de regularitate. Decidea ca unele radiotelescoape să cerceteze obiectele astronomice neobișnuite care fuseseră descoperite de curând de alte observatoare. Își oferea ajutorul atât celor din echipa sa, cât și celor veniți din afară pentru proiecte ce nu țineau de SETI. Se ducea cu avionul la Washington pentru a lua legătura cu Fundația Națională pentru Știință, care finanța proiectul, și se străduia să le mențină interesul treaz. Din când în când ținea prelegeri cu public despre proiectul Argus – astfel fusese în Socorro, la Rotary Club sau în Albuquerque, la Universitatea din New Mexico. Îi primea cu brațele deschise pe reporterii curioși care soseau, uneori și neanunțați, în îndepărtatul New Mexico.

Ellie trebuia să nu se lase cuprinsă de rutină. Oamenii cu care lucra erau destul de plăcuți, dar asta nu avea voie s-o ducă în ispita unor relații prea intime. Ca să nu mai vorbim de incorectitudinea unei legături intime cu unul dintre subordonați. Ellie a avut totuși câteva aventuri scurte și înflăcărate cu câțiva bărbați localnici care nu erau implicați în proiectul Argus, însă toate au fost pur întâmplătoare. Și această parte a vieții ei era stăpânită de un fel de plictiseală, de indiferență.

Se așeză în fața uneia dintre console și-și cuplă căștile. Știa că era inutil. Ar fi dovedit o îngâmfare prostească dacă ar fi crezut că, ascultând numai pe unul sau două canale, va reuși să detecteze o regularitate pe care un imens sistem de monitorizare prin computer, cu un miliard de canale, nu reușea s-o observe. Dar gestul îi dădea o măruntă senzație de implicare. O făcea să se simtă utilă. Se lăsă pe spate cu ochii pe jumătate închiși și o expresie visătoare îi învălui contururile feței. “Chiar că-i drăguță”, îndrăzni să gândească inginerul.

Ca de obicei, se auzea un fel de încărcătură statică, un zgomot aleator, continuu, reverberant. Ellie ascultase o dată o parte a cerului care includea steaua AC 79.3888 din Cassiopeea și i se păruse că aude un fel de cântec care se pierdea și apoi revenea chinuitor, un cântec care fusese aproape gata să o convingă de faptul că acolo exista într-adevăr ceva. Era steaua pe lângă care urma să treacă în cele din urmă nava spațială Voyager I, ajunsă acum în apropierea orbitei lui Neptun. Nava ducea la bordul ei un disc de aur pe care erau înregistrate saluturi, imagini și cântece de pe Pământ. Oare în timp ce noi le trimitem pe această cale muzica noastră pot ei s-o trimită pe a lor cu viteza luminii, adică de zece mii de ori mai repede? Alteori – cum se întâmpla acum – câmpul electrostatic era evident lipsit de regularitate. Atunci Ellie își aducea aminte de teoria informației și de faimoasa maximă a lui Shannon, care spunea că mesajul cel mai încifrat nu putea fi deosebit de zgomot decât dacă dețineai dinainte cheia cifrului său. Apăsă cu iuțeală pe câteva taste de pe consola din fața ei și contrapuse două frecvențe de pe banda îngustă, câte una în fiecare receptor al căștii. Nu auzi nimic. Se uită la cele două planuri de polarizare ale undelor radio și apoi la contrastul dintre polarizarea circulară și cea liniară. Avea de ales între un miliard de canale. Îți puteai pierde toată viața încercând să întreci computerul și ascultând cu urechile și cu mintea umană, jalnic de limitate, în speranța că vei detecta vreo regularitate.

Știa că oamenii se descurcă foarte bine dacă trebuie să recunoască modele ordonate foarte subtil atunci când ele există, dar mai știa că sunt la fel de buni și când nu există nici un model regulat și ei ajung să își închipuie unul. Puteau apărea unele grupuri de vibrații, unele configurații ale câmpului electrostatic care formau pentru o secundă un ritm sincopat sau o scurtă melodie. Comută căștile și începu să asculte sunetele captate de două radiotelescoape orientate spre o cunoscută sursă radio galactică. Auzi un fel de alunecare pe frecvențele radio, un gen de fluierat datorat disipării undelor radio din cauza electronilor din gazul galactic rarefiat ce plutea între radiosursă și Pământ. Cu cât fluieratul era mai puternic, cu atât erau mai mulți electroni în calea radioemisiei și cu atât mai mare era distanța dintre sursă și Pământ. Ellie făcuse asta de atâtea ori, încât ar fi fost în stare să asculte un fluierat radio pentru prima dată și să-ți aprecieze apoi cu mare precizie la ce distanță era sursa. Cel pe care îl asculta acum era – după opinia ei – cam la o mie de ani-lumină, adică mult mai departe de stelele din imediata vecinătate, dar totuși încă mult în interiorul Căii Lactee.

Ellie reveni la programul de supraveghere spațială al proiectului Argus. Nici o regularitate. Parcă ar fi fost un compozitor ce asculta tunetele îndepărtate ale unei furtuni. Obișnuitele frânturi aparent regulate o urmăreau obsedant și i se fixau în minte cu atâta putere, încât uneori se simțea obligată să verifice benzile cu înregistrarea unei anumite perioade de observare ca să vadă dacă acolo nu exista ceva pe care ea îl remarcase și computerele nu.

 

 


Cartea Contact poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: