/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 20 decembrie 2017: Maseurul orb – Cătălin Dorian Florescu

În timpul nopții am visat că picasem din nori pe pământ, unde nu era nici țipenie de om. Mi-am scuturat praful de pe haine și am pornit în căutare, orașul era pustiu, deși știam că acolo ar fi trebuii să fie mulți oameni. Am străbătut parcuri și străzi, m-am uitat prin magazine și prin case. Mâncarea era pe mese, în unele camere era aprinsă lumina. Dacă orașul fusese părăsit, atunci lucrurile nu se petrecuseră în mare grabă, ca-n vreme de război. Totul era ordonat, gunoiul fusese dus, mașinile erau parcate cum se cuvine. Am umblat așa, fără țintă, până când am ajuns brusc în fața mamei, în camera ei albă, luminoasă, de la azil; eu ședeam pe un scaun, iar ea, pe marginea patului. M-a mângâiat pe cap, apoi și-a pus mâna pe fața mea și mi-a apăsat obrazul cu palma.

– Ai privirile obosite. De fapt, locul ăsta ți s-ar potrivi de minune, a spus și a izbucnit într-un râs pe care nu i-l cunoșteam.

M-am uitat la picioarele mamei, care acum erau bătrâne și uzate. Se mai vedeau locurile unde o roseseră numeroșii pantofi care o purtaseră de-a lungul vieții. A intrat o infirmieră, s-a apropiat de pat și a șters transpirația mamei cu un prosop. Părul mamei era legat într-o coadă. Infirmiera i-a desfăcut-o, șuvițele i-au acoperit fața și infirmiera le-a netezit. Voiam să mă desprind de mâna mamei, dar nu puteam, era lipită de fața mea ca și cum ar fi fost cusută acolo.

– Teodor, e ora de culcare, am auzit-o pe infirmieră. Mi-a trecut prin minte că infirmiera ne încurca. Am dat să mă ridic repede de pe scaun, dar cu cât trăgeam mai mult, cu atât mai tare mă durea obrazul. Am încercat să mă smulg de lângă mama, am împins-o cu brațele, pielea a început să mi se desprindă, rămânând lipită de palma ei.

– Uite ce ai făcut, a zis mama și infirmiera râdea.

M-am trezit cu senzația că mă înăbuș. Am tras aer în piept, am căscat, ochii, eram lac de sudoare. Totul era pașnic, dar am aprins lumina ca să-mi revin. Mi-am pus halatul și papucii și am coborât. Proxenetul dormea răsturnat într-un fotoliu. Asta se chema să dormi în timpul serviciului. Portarul de noapte se uita în gura lui.

– De o oră tot sper c-o să-i intre musca asta în gură, zise el.

Ne-am tot uitat împreună, dar muștei nici nu-i păsa.

– Austriecii tot n-au terminat:? am întrebat.

– Doriți și dumneavoastră una? Se rezolvă repede. Se mai și bucură.

– Vă rog să nu treziți pe nimeni pentru mine.

– Nici o problemă. Face un duș și vine încoace. În douăzeci de minute e aici.

– O știți pe una Florina?

– Puteți să-i ziceți cum vreți.

Am ieșit în fața hotelului, parcul de peste drum era cufundat în întuneric. Am traversat strada, câteva taxiuri au trecut pe lângă mine, în rest nu mișca nimic. Era parcul prin care mă plimbasem în tinerețe și în care o așteptasem câteodată pe Valeria. Am umblat pe alei, în halat, și am încercat să-mi amintesc pe care bănci șezusem. Acolo, acolo și acolo de asemenea și, dacă nu mă înșelam, ceva mai în spate, ascunși după copaci, o și sărutasem.

Pe aceleași alei mă grăbisem și când voiam să prind trenul spre satele unde eram așteptat cu mare sete sau chiar și numai cu răbdare de câte un țăran mereu gata de noi istorisiri. Până la fuga noastră, petrecusem atât de mult timp la ei, încât mă consideram unul de-al lor fără să fi fost, de fapt. Le furam poveștile, ni le băgam în buzunar și plecam din nou. Dar dacă cineva m-ar fi întrebat, pe vremea aceea, ce voiam să mă fac, i-aș fi răspuns:

– Țăran cu un sac de povești. Și, săptămână de săptămână, mă străduiam să umplu sacul, chiar și după ce o cunoscusem pe Valeria. Dar apoi a fost fuga.Când am cumpărat rucsacurile, tata și cu mine, vânzătoarea ne-a privit nedumerită.

– Vreți să fie toate trei de aceeași culoare? a întrebat ea.

– Păi, suntem o familie, am comentat eu.

– Poate vreți măcar unul de altă culoare.

– Nu ne interesează culoarea, am răspuns iritat.

– Solide să fie. M-am speriat când m-am auzit vorbind și am privit în jur, convins că mă trădasem.

– Să fie impermeabile? a continuat femeia cu întrebările.

– N-ar fi rău să fie impermeabile, a zis tata.

Ne-am băgat rucsacurile cu atenție în geantă, grijulii ca îndrăgostiții care împăturesc o scrisoare de dragoste și o pun într-un loc de unde pot s-o scoată oricând ca să se asigure că într-adevăr există. Tata a scos încă o dată un rucsac, l-a desfăcut și a zis, cât se poate de apăsat:

– Cu astea precis că o să putem face excursii mulți ani de-acum înainte.

O făcuse din precauție, în caz că ar fi putut careva să ne ghicească intențiile. L-am strâns de braț, pentru că ultimul lucru de care am fi avut nevoie era să batem la ochi. N-aveam ce face, ne simțeam prinși asupra faptei numai când ne gândeam la fugă, ca și cum gândul în sine ne-ar fi transformat, de parcă oricine ar fi putut să ne arate acum cu degetul și să strige:

– Opriți-i! La asta ne-am așteptat când eram în magazinul de articole sportive, ne-am băgat capetele între umeri și am grăbit pasul, dar nu s-a întâmplat nimic. Ne-am așteptat la asta și în tramvai, dar acolo cei preocupați de fuga lor rămâneau neștiuți, la fel și cei care trebuiau să împiedice o asemenea fugă. Rucsacurile erau trofeele noastre pe care le duceam acasă, ca pe niște coarne de ceri), după o vânătoare bogată. Ne promiseserăm că nu o să mai vorbim, ci că ne vom încerca în sfârșit norocul.

– E o problemă cu norocul, spusese tata de multe ori în ultimii ani.

– Nu poți să-l forțezi, trebuie să aștepți până e gata să ți se ofere. E nevoie de foarte multă atenție.

Cum de era norocul pregătit tocmai acum și de unde își dădea seama tata, n-am mai întrebat. Dintr-odată, totul se petrecea foarte repede, cuvintele nu mai ajungeau și, treptat, începuseră să se epuizeze.

În tramvai, mâinile tatei tremurau. Și le ținea în poală, i le-am acoperit cu palma mea, dar a zâmbit încurcat. El pusese totul la cale, tremuratul nu făcea parte din plan. Și-a tras mâinile de sub ale mele și mi le-a acoperit cu ale lui. în drum spre mama, l-am luat pe tata de braț și am vorbit ca doi bărbați fără griji, care nu reușeau să se înțeleagă ce-i mai frumos pe lumea asta, fotbalul, femeile sau mașinile. Picioarele nu ascultau de vorbele noastre, ci, mai curând, de inimile noastre ca niște hamsteri mici și specioși, închiși într-o roată. Am zburat pur și simplu spre mama, care aștepta deja la fereastră, tata a ridicat discret geanta, iar ea a tras perdelele.

– Fiul tău aproape că ne-a dat de gol, a spus tata și, trecând pe lângă mine, mi-a ars o castană.

– Dacă peste două săptămâni e la fel de neîndemânatic, nici nu mai e nevoie să ne caute grănicerii, că ne băgăm noi direct în brațele lor.

Mama l-a ciupit de obraz, m-a mângâiat, apoi a strâns în jurul ei foarfece, ață, ace, bucăți de pânză și s-a așezat la mașina de cusut, murmurând:

– Iar dacă tu ai să vorbești așa de tare, nici măcar asta n-o să se mai întâmple, fiindcă îndată o să sune miliția la ușa noastră.

A lucrat timp de zece zile, a întărit cusăturile, a mărit buzunarele exterioare, încercând să nu se înțepe, pentru că seara avea nevoie de degete pentru clarinet. Descosea, mărea, înlocuia, completa, verifica până spre seară, când trebuia să se pregătească pentru concert. Apoi intra în baie și ieșea de acolo transformată. Acum nu mai purta șorț, ci o rochie de seară. Noaptea, când se întorcea, își punea iar șorțul și își continua lucrul. Într-o bună zi a fost gata și ea ne-a chemat emoționată. Stăteam în jurul mesei ca de Crăciun, când vezi darurile frumos împachetate și ai vrea să strigi:

– Pot să le deschid odată?

– Bună treabă, a zis tata, a cuprins-o cu brațul pe după șolduri și a sărutat-o pe ceafă.

– Bună treabă, am spus și eu.

– Știi să coși aproape la fel de bine cum știi să cânți la clarinet, mamă.


Cartea Maseurul orb poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: