/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 16 mai 2018: Concert din muzică de Bach – Hortensia Papadat-Bengescu

Duduia Mari era frumușică și delicată la trup ca o păsărică și n-avea habar de ce poate însemna căsătoria. Când, după un timp, duduia Mari spusese lui Lică că a găsit pentru odaie un chiriaș serios, el tocmai se gândea să-și caute loc aiurea, cam lihnit de regimul lactat pe care îl ducea. Deprinsă să mănânce la cliente, moșica nu putea suferi să gătească bucate și, când era liberă la ea acasă, lingea numai o ceașcă de lapte, ca o pisicuță. Lică, deoarece avea mare predilecție pentru duduia Mari, venea încă des pe acolo, primit mereu cu triluri de plăcere. Moșica nu încetase să supravegheze fetița și se duceau amândoi s-o vadă ca o pereche drăguță.

La botez, duduia Mari, care fusese nașă, întrebase râzând pe Lică cum o chema pe mama fetei, pentru a-i da numele ei. Lică, din respect pentru ceremonie, mestecase în gât înjurătura destinată mamei misterioase. Cum era ziua Sfântului Athanasie, preotul îi zise Anastasia.

Cum apucase a vorbi, fata zise duduiei Mari: “Mămico”, fără să lege de acel cuvânt nici o idee precisă. Pentru a-i încâlci noțiunile, mai era pe lume și “mă-ta doica” – cam bruscă dar de treabă, femeie de dulgher – apoi mai erau vecinele, care după toane o chemau: “Vino la mama” sau o goneau cu ocări pentru o mumă necunoscută.

Pe doică, duduia Mari o speria la nevoie cu Lică, pufnind la ideea cât de puțin “teribil” era Lică. Ea îl cunoștea numai ca pe un fluturaș ușor, care iubește drăguț. Lică, zvânturatul, se zbârlea totuși la nevoie la doică, ce se temea de dânsul. Lică avea și un alt fel de a fi, neobservat de duduia Mari. Totuși moșica avea dreptate. Ar fi fost greu să găsești în toată armata un plutonier mai fin ca Lică. Nu bătea soldații; o singură dată pălmuise o femeie, ce nu-și luase palma degeaba, și tot numai o dată sucise cam nervos gâtul unuia ce se amestecase unde nu-i era locul. Cum însă Lică plecase repede de acolo, aflase în urmă că victima și-a regăsit răsuflarea. Lică avea oroare de brutalitate, dar era cam iute. Deși nu era cazarmagiu, îi plăceau tunica, galoanele și slujba lui. El nu vroise să fie sublocotenent. Ar fi trebuit să treacă un examen și, cu toate asigurările șefilor ce-l împingeau, avea groază de tipăritură și scriitură. Condicele chiar îl impresionau rău și le lăsa în seama furierului. Dinaintea unui registru era mai strâmtorat ca într-o odaie cu o singură ușă, pe care nu poți ști ce om periculos poate intra. Apoi, pentru concepția și mediul lui, “sublocotenent” era mai puțin ca plutonier-major. Era un post fără “situație”. La Hanul-cu-Tei, când intra vreunul, de era necunoscut, circula o singură ochire bănuitoare, și, de era cunoscut, era primit cu nepăsare. Chiar Lică îl saluta cu neglijență. Nici crâșmaru! nici nevasta, nici domnișoara crâșmarului nu ar fi stat de vorbă cu un astfel de pitpalac. Așadar, nici amor, nici afaceri de furaj, nici onoruri. Când avea vreo plictiseală cu armata, Lică se gândea mai lesne la civilitate. De ar fi fost vorba să nu mai poarte vreodată tunică, i-ar fi plăcut mult cravatele roșii.

După ce plecase de la duduia Mari, Lică se întorsese la gazda veche, ce se dase iar pe brazdă. Cu bărbatul ei chiar tratase atunci o mică afacere. Cu câștigul Lică era cam nepăsător când avea țigări, totuși nimic nu-i plăcea mai mult ca banul dobândit lesne și prin șiretlic. Pensiunea doicei fusese pentru Lică o surpriză neplăcută, dar o rezolvase repede prin ceva mai mult zel în tranzacțiile pe care le obișnuia. Nu făcea niciodată încercări prea mari. Nu putea suferi riscurile, nici abuzurile deslușite, dar nimic nu l-ar fi împiedicat, când avea nevoie de parale, să și le procure. Afacerile lui erau mai adesea farse vesele, jucate furnizorilor în beneficiul armatei și din care îi pica și lui ceva în buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat șefilor, fără răspundere directă. O singură dată încercase o lovitură mai mare; nu fusese supărat de nimic, dar se speriase de el singur. Era și îndrăzneț și fricos. Gândul că afacerile lui erau scrise acolo în registru îl neliniștea, și ceea ce cunoștea din formalitățile justiției militare îi da o spaimă nesuferită. Consiliul de război îl făcea să se gândească cu jind la cravatele roșii pe care le poartă civilii. La timpul acela, chiar se concediase, dar se reangajase curând iarăși. Fata o strămutase de la doică abia când era de șase ani. O ținea acum o precupeață. Lică nu putea s-o ia cu el. Nu știa niciodată bine unde se culcă și unde mănâncă.

Cu începere de la precupeață, Sia cunoscuse viața nomadă: strămutată din gazdă în gazdă, după împrejurări, sau încredințată numeroaselor prietene ale lui Lică, când Trubadurul nu mai avea bani. Acele prietene admirau o dată mai mult pe Lică în formă de tată. Îl găseau și mai drăguț pe ștrengarul tânăr, așa de bun cu un copil pe care i-l făcuse o nemernică – fiindcă Lică avea totdeauna gata la ocazie un cuvânt de ocară pentru mama Siei.

Unele, mai puțin deștepte, crezând că îi plac odraslele, își arătau dorința de a-i dărui și ele, dar Lică strângea dinții cu răutate și își pricepeau greșeala. Cele mai multe îl înțelegeau mai bine și Sia avea colecție de cămășuțe naționale do toate mărimile, lucrate de frumușelele lui Lică.

Numărul mamelor benevole creștea mereu. De cealaltă, de cea adevărată, nu se pomenea. Lică nu era confidențial și, de altfel, lucrul nu i se părea de un interes deosebit. Întorsese spatele urâtei și atâta tot. De cum umblase fata bine în picioare, Lică se distrase târând-o de mână după el. Așa cum zbura el peste lot, era totuși singuratec. Deși apropiat, nu era prietenos. Cu bărbații făcea afaceri și nu se putea lega prea mult. Femeile îi erau devotate, dar el nu le lua în serios și nu avea încredere în ele decât pentru treburile femeiești: pentru cârpit, cusut, spălat, călcat și pentru dădăcit fata. Discret și prudent din fire și prin ocupații, avea și un fel de sfială pentru traiul lui mahalagesc. Lică era oarecum ambițios și foarte curat. Totdeauna spălat, pomădat, spilcuit, își curăța și moralul de oarecare mici murdării inevitabile. Avea, e drept, o situație aparte. Certat cu familia fiindcă nu învățase carte, avea neamuri pricopsite, de pildă soră-sa Lenora, care, de când se măritase cu moșierul Hallipa, îl trata ca pe câinii bărbatului ei. Așa fiind, fata aceea, picată din întâmplare în traiul lui, devenise un mic pivot al traiului lui.

Lică și-ar fi bătut joc, pe drept, de cine i-ar fi spus că e un tată bun. Același capriciu dicta toate apucăturile lui lipsite de orice precepte. Târa cu el fata de mână, fiindcă băgase de seamă la prima încercare că trecătorii de ambele sexe se uită după el și că “gradele”, așa de numeroase în armată, nu-l mai opresc pe fiece motiv; sau pentru că fata îi servea de pretext ca să scape de o întâlnire ce nu-i convenea; sau fiindcă nu avea în ziua aceea nimic mai bun de făcut.

Sia era o prezență inofensivă ce-i convenea. Își putea face gustul să pălăvrăgească ca și singur, fără de precauțiunile ce trebuie să iei cu oamenii. Când începuse a vorbi și înțelege, îi da câte o replică monosilabică și Lică trecuse tot nesupărat de la forma de monolog la cea de dialog. Cam grea, ce e drept, de limbă ca și de picioare, alături de Lică, așa de sprinten, Sia se târa ca să nu rămână înapoi. Mâinile subțiri ale lui Lică îi zdrobeau fără voie pumnul trăgând-o. De la pumnul lui nervos, încleștat pe al ei, învățase sentimentul de comandă, mai mult decât din bătăile pe care le lua de la crescătoarele ei. Tot de la Lică învățase și spaima. Nu-i era teamă nici în întunericul odăilor sau ogrăzilor, nici noaptea în magazii sau beciuri. Pe stradă însă, cu trăsuri și oameni, când Lică îi scăpa mâna și se pierdea de el, sau când o lăsa la vreun colț uitată ca să vorbească cu cineva, cunoscuse frica și totodată sentimentul protecției întrupat în Lică. El se juca cu spaimele ei după dispoziția în care era. Sau se ascundea înadins ca să facă haz văzând-o buimăcită, sau se bucura răutăcios de frica ei, sau îi apărea brusc dinainte, jucându-se de-a “bau”, sau îi da o palmă usturoasă pentru că avea un aer idiot și nu știa să se descurce. Lică era mereu același băiat vesel și puțin cam crud și cu o pedagogie sumară. Tot sumar, Sia învăța că el e stăpânul binelui și al răului.

Aspectele superioare ale lumii tot de la el le învățase. Lică era guraliv, comenta tot ce vedea în jur: oameni, priveliști. Prea leneșă pentru a se osteni singură cu acele descoperiri, Sia își lua astfel toate noțiunile de-a gata și le refuza de aiurea. Noțiunile morale tot de la Lică le avea. El povestea liber tot ce-i trecea prin minte, pe o parte convins că nu înțelege, pe alta mulțumit că are cine să-l audă. Era destul de delicat de felul lui, dar avea totuși un vocabular picant și istorioare la fel. Își aducea uneori aminte să se abțină, dar alteori ecoul ce pornea din Sia îl distra. Dacă însă la vreo vorbă prea slobodă izbucnea în vreun râs gros și stupid, o palmă o aducea la cuviință.

Concert Din Muzica De Bach

 


Cartea Concert din muzică de Bach poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: