/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 17 mai 2018: Agonie și extaz – Irving Stone

Michelangelo se așeză în fața unei coloane brute, cu un ciocan într-o mână și cu o daltă în cealaltă. Îi plăcea greutatea lor. Piatra era concretă, nu abstractă. Nu putea fi discutată din diverse puncte de vedere, ca dragostea sau teologia.

Nici un teoretician nu scosese vreodată vreo stâncă din carieră.

Avea o abilitate naturală, ce nu se schimbase în lunile cât lipsise. Loviturile lui tăiau pietra serena ușor. Era un ritm natural între respirația lui și mișcările ciocanului, în timp ce dalta îi aluneca în făgaș.

Contactul tactil cu piatra îl făcea să simtă că viața are sens, iar impactul loviturilor trimitea valuri de energie prin brațele-i slăbănoage până-n umeri, piept și prin diafragmă până-n tălpile picioarelor.

Pietra serena pe care o lucrau era caldă, era de un gri albăstrui ce reflecta lumina schimbătoare, și era plăcută privirii. Piatra era dură și totuși docilă, elastică, cu un caracter la fel de vioi ca și culoarea, împrumutând celor care o lucrau seninătatea cerului albastru italian.

Familia Topolino îl învățase să lucreze piatra cu prietenie, să îi caute forma naturală, cu munți și văi, chiar dacă părea solidă, și să nu fie niciodată nepăsător față de ea.

– Piatra lucrează cu tine. Se descoperă singură. Dar să o lovești cum trebuie. Piatra nu e potrivnică dălții. Nu este rănită de ea. E în natura ei să se schimbe. Fiecare piatră își are propriul caracter. Acesta trebuie înțeles. Ai grijă de ea, sau se va sparge. Nu permite pietrei să se distrugă.

– Piatra se dăruiește celui care este îndemânatic și o iubește.

Prima lui lecție fusese că puterea și rezistența erau în piatră, nu în mâini sau unelte. Piatra era cea care era stăpână, și nu pietrarul. Dacă vreun pietrar credea că el este stăpân, atunci piatra i se împotrivea și îl biruia. Dacă un pietrar își bătea piatra așa cum un contadino își bătea animalele, atunci materialul bogat, cald și strălucitor devenea mat, lipsit de culoare, urât și murea în mâna lui. Dacă era lovită și blestemată, grăbită sau tratată cu repulsie, aceasta își acoperea miezul moale cu un văl dur. Putea fi strivită sub violență, dar nu putea fi forțată să se conformeze. Se dăruia simpatiei, devenea mai luminoasă și mai strălucitoare, căpăta forme fluide și simetrie.

A fost învățat încă de la început că piatra avea o calitate mistică și trebuia acoperită noaptea, pentru că se crăpa dacă era atinsă de razele lunii pline.

Fiecare bloc avea înăuntrul lui zone unde era gol sau vreo curbură. Pentru a rămâne docilă, trebuia să fie păstrată caldă în saci, iar sacii trebuiau să fie umezi. La căldură, piatra căpăta aceleași ondulații pe care le avea în munte. Gheața îi era dușman.

– Piatra îți vorbește. Ascultă, ascultă în timp ce lovești cu ciocanul!

Piatra era numită precum cel mai valoros aliment: carne.

Scalpellini respectau piatra. Pentru ei, aceasta era materialul cel mai rezistent. Le dăduse nu doar materialul cu care își construiseră casele, fermele, bisericile și orașele, ci le dăduse o muncă, mândria meșteșugului lor, un mod de trai. Piatra nu era rege, era Dumnezeu. O adorau la fel ca strămoșii lor etrusci. O tratau cu respect.

Michelangelo știa că erau oameni mândri. Să îngrijească vitele, porcii, viile, măslinii sau grâul era o muncă simplă. Dar motivul pentru care un om trăia era ca să lucreze piatra. Nu săpaseră, formaseră și construiseră oare cei din Settignano Florența, cel mai frumos oraș din toată Europa? Acesta era bijuteria artei pietrarului, căci frumusețea sa nu era creată doar de arhitecți și sculptori, ci și de acei pietrari care dădeau marmurii o infinitate de forme și decorații. Monna Margherita, o femeie masivă care se îngrijea atât de animale, câmpuri, cât și de bucătărie și albie, ieșise din casă și stătea sub arcadă, ascultând. La ea se referea Lodovico după ce află că Michelangelo vrea să lucreze muncă fizică:

– Un copil trimis la doică devine asemănător femeii care îl alăptează.

Ea îl alăptase pe el și pe fiul ei timp de doi ani, iar când îi secase laptele i-a trecut pe ambii băieți pe vin. Apa era pentru baie înainte de slujbă. Sentimentele lui Michelangelo pentru Monna Margherita erau la fel cu cele pentru bunica lui, Monna Alessandra: iubire și siguranță.

A sărutat-o pe ambii obraji.

– Buon giorno, figlio mio.

– Buon giorno, madre mia.

– Pazienza, îl sfătui ea. Ghirlandaio e un maestru bun. Cel care cunoaște o meserie are un rost în lume.

Tatăl se ridică.

– Trebuie să merg la Maiano. Vii să mă ajuți?

– Cum să nu! A rivederci, nonno! A rivederci, Bruno! Addio, Gilberto! Addio, Enrico!

– Addio, Michelangelo.

Au mers unul lângă celălalt pe capra înaltă din spatele a doi boi albi, frumoși. Culegătorii de măsline erau pe câmpuri suiți pe scări din nuiele. Aveau coșuri legate strâns în jurul taliei cu frânghii. Țineau crengile cu mâna stângă, iar cu dreapta trăgeau măslinele negre ca și cum le-ar fi muls. Culegătorii erau vorbăreți. Doi la un copac, își vorbeau printre crengi, căci pentru un contadino să nu vorbească e la fel de rău ca moartea.
Topolino murmură: „Stăncuțelor le place pălăvrăgeala.”

Drumul, șerpuind după contururile dealurilor, coborî într-o vale, apoi urcă Muntele Ceceri spre carieră. Pe când coteau spre Maiano, Michelangelo văzu gaura din munte, cu straturile alternative de piatră în albastru și gri și filoanele pătate de fier. Pietra serena era îngropată în straturi orizontale. De aici își alesese Brunelleschi piatra pentru frumoasele biserici San Lorenzo și Santo Spirito. Sus pe stânci, câțiva bărbați marcau blocul ce urma să fie tăiat cu un scribbus, un vârf ce era bătut în sens contrar granulației, pentru a separa blocul de masa principală. Putea vedea marcajele în straturi succesive în formația stâncii, ca niște foi smulse dintr-o carte.

Locul unde cădeau blocurile după ce erau tăiate din stâncă strălucea de căldura și praful rezultat din tăierea, cioplirea și formarea pietrei, cu bărbați uzi de transpirație, scunzi și agili, bărbați viguroși ce lucrau din zori până-n seară fără să obosească, și care puteau tăia o linie dreaptă cu dalta și ciocanul la fel cum un desenator o putea trasa cu un creion și o riglă. Erau la fel de duri și puternici ca însăși stânca pe care o tăiau. Îl cunoștea pe acești oameni de când avea șase ani, și începuse să vină aici cu Topolino. Îl salutară și îl întrebară ce mai face. Erau oameni obișnuiți, petrecându-și viața împreună cu cea mai simplă și elementară forță de pe pământ, piatra muntelui, creată în a treia zi a Genezei.

Topolino inspecta piatra nou-tăiată, făcând comentariile pe care Michelangelo le cunoștea prea bine:

– Asta are noduri. În asta e prea mult fier. E șistoasă, o să se facă toată așchii. Asta are goluri.

Până când, suindu-se peste pietre și mergând spre stâncă, exclamă brusc:

– A! Uite aici o bucată bună de carne.

Există un mod de a face ca piatra să se ridice singură, prin distribuirea tensiunii.

Michelangelo fusese învățat cum să mânuiască densitatea materialului fără să-și rupă mâinile. Își înfigea picioarele depărtate, lăsându-și greutatea în șolduri.

Topolino deschise prima spărtură între piatră și sol cu o rangă. Mutară piatra peste bolovani pe un teren deschis, apoi, cu ajutorul bărbaților de la carieră, încărcară blocul în căruță.

Michelangelo își șterse transpirația de pe față cu cămașa. Nori de ploaie se adunau deasupra râului Arno, dinspre munții din nord.

Își luă la revedere de la Topolino.

– A domani, îi răspunse Topolino, plesnind din hățuri ca boii să pornească.

Michelangelo știa că „mâine” era următoarea dată când avea să se alăture din nou familiei, chiar dacă asta se întâmpla peste o săptămână sau peste un an.

Părăsi cariera și se opri pe dealul de lângă Fiesole. O ploaie caldă îi udă fața. Frunzele pâlcurilor de măslini erau verzi-argintii. Femei cu părul acoperit de baticuri colorate tăiau grâul. În fața lui, Florența arăta ca și cum ar fi fost pudrată de cineva cu un praf gri, care estompa covorul roșu de țiglă al acoperișurilor.

Doar Domul mare al catedralei ieșea în evidență, la fel și turnul semeț al Senioriei, semne ce se completau reciproc, sub care Florența creștea și înflorea.

Coborî de pe munte, simțindu-se gata de orice.

Pentru că lipsise de la atelier fără să fi cerut voie, a doua zi Michelangelo ajunse mai devreme. Ghirlandaio fusese acolo toată noaptea, desenând la lumina lumânării. Era neras, apărând ca un pustnic în pâlpâirea palidă a flăcăruii, cu obrajii trași și barba albăstruie.

Michelangelo se duse la postamentul pe care îi era așezată masa meșterului, tronând maiestuos peste toată bottega, așteptă ca Ghirlandaio să se uite spre el și îl întrebă:

– E vreo problemă?

Ghirlandaio se ridică, își aduse mâinile la înălțimea pieptului și începu să le scuture ușor, ca și cum ar fi încercat să-și alunge necazurile. Băiatul se urcă pe platformă și privi la mulțimea de schițe neterminate ale lui Christos botezat de Ioan. Figurile erau care mai de care mai suple.

– Mă intimidează subiectul, a mormăit Ghirlandaio ca pentru sine. Mi-e teamă să folosesc un florentin care-ar putea fi recunoscut.

Luă o pană și începu să traseze pe-o foaie. Nu reuși să facă decât o figură șovăielnică, dominată de un Ioan îndrăzneț, pe care Ghirlandaio îl completase deja, și care aștepta cu un vas de apă în mână. Își aruncă dezgustat pana și mormăi că merge acasă să doarmă. Michelangelo se duse în grădina răcoroasă din spate și începu să deseneze în lumina răsăritului ce invada vara florentină.

Timp de o săptămână desenă experimental. Apoi luă o foaie curată și trasă o figură cu umeri puternici, cu piept musculos, șolduri late, stomac oval și picioare solide, un bărbat ce putea despărți un bloc de pietra serena cu o singură lovitură de ciocan.

Ghirlandaio a rămas șocat atunci când Michelangelo i-a arătat Christul său.

– Ai folosit un model?

– Pietrarul care m-a crescut în Settignano.

– Christos un pietrar!

– Era dulgher.

– Michelangelo, florentinii nu o să accepte un Christos muncitor. Sunt obișnuiți ca el să fie un nobil.

Michelangelo și-a reținut un zâmbet.

– Când am devenit ucenic mi-ați spus că mozaicul e adevărata pictură eternă și m-ați trimis la San Miniato ca să mă uit la Christul din secolul al X-lea pe care l-a restaurat Baldovinetti. Acel Christos cu siguranță nu e un negustor de lână din Prato.

– E o chestiune de finisaj, nu de forță, ușor de confundat dacă ești începător, a răspuns Ghirlandaio. O să-ți spun o poveste. Când Donatello era foarte tânăr a petrecut mult timp sculptând un crucifix de lemn pentru Santa Croce, și când l-a terminat l-a dus la prietenul lui Brunelleschi. „Mi se pare că ai pus un plugar pe cruce, mai degrabă decât corpul lui Isus Christos, care este cel mai gingaș dintre toate.” Donatello, supărat de critica neașteptată din partea bătrânului, a strigat: „Dac-ar fi la fel de ușor să faci un chip pe cât e să o critici. Ia încearcă să faci tu singur unul!”
Agonie Si Extaz

 


Cartea Agonie și extaz poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: