"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 18 mai 2018: Stigmatul Casandrei – Cinghiz Aitmatov

Către Papa de la Roma!

Preasfinția Voastră, înainte de a-mi cere iertare pentru deranjul pricinuit Vouă din spații atât de îndepărtate ale universului, de pe orbita circumterestră unde mă aflu deja de trei ani pe stația cosmică de cercetare științifică, îngenunchez în gând înaintea Voastră, părinte sfânt, și Vă sărut mâna cu pioșenie. Iertați-mi sufletul păcătos și, dacă se poate, ascultați-mi concluziile, care pot părea la prima vedere cu totul și cu totul absurde și, mai mult decât atât, periculoase – dacă ne gândim la experiența istorică și la morală – concluzii care sunt rodul observațiilor practice și al ideilor care mi-au călăuzit viața și din pricina cărora am suferit profund, poate chiar din vrerea și, cutez să spun, la îndemnul Providenței. Altfel nu V-aș fi deranjat, părinte sfânt, înțelegând perfect ce mare îndrăzneală reprezintă apelul meu adresat Vouă. Sper însă că în cuprinsul scrisorii motivele apelului se vor clarifica.

Așadar, o să încep chiar cu esențialul. Soarta a găsit de cuviință să călăuzească umila mea persoană pe drumul cunoașterii unei însușiri, neștiută înainte, a conștiinței pe cale de a se naște: e o predispoziție a embrionului uman a cărei descoperire și lămurire ne-ar putea apropia de tainele Lucrării lui Dumnezeu. Am avut norocul să evidențiez experimental predispoziția ascunsă până acum și apreciez această posibilitate ca pe o nouă șansă de perfecționare a evoluției neamului omenesc.

De aceea vă rog supus, părinte sfânt, să mă ascultați.

Repet, am reușit să fac o descoperire de cea mai mare importanță, ale cărei consecințe se vor răsfrânge cu siguranță asupra vieții viitoare a omenirii. Sunt nevoit să vorbesc despre mine astfel pentru că nimeni până acum n-a fost în stare să aprecieze reușita mea, pentru că nimeni nu are nici măcar cea mai mică idee despre caracterul descoperirii mele, neexistând până acum nimic asemănător.

Susțin că, în primele săptămâni ale dezvoltării în uter, embrionul uman este capabil să intuiască ce-l așteaptă în viața viitoare și să-și manifeste atitudinea față de soarta potențială. Dacă această atitudine e negativă, embrionii se împotrivesc viitoarei lor apariții în lume.

Am evidențiat un semn-semnal prin care embrionul își exprimă atitudinea negativă față de naștere. Semnul-semnal apare ca o mică pată, ca un pigment pe fruntea femeii care poartă în pântece un asemenea făt. Am numit pata asta stigmatul Casandrei, iar fătul care transmite semnalele negative – casandro-embrion.

Impresionanta capacitate de a-și exprima atitudinea față de viitor și de a semnala dezastrul este proprie embrionului uman doar în primele săptămâni după concepere. Apoi această capacitate dispare, ceea ce înseamnă că fătul se împacă treptat cu soarta căreia nu i se poate împotrivi.

Refuzul vieții viitoare de către casandro-embrioni s-a petrecut, în mod cert, pe tot parcursul existenței omenirii.

Dar nimeni nu i-a dat vreo atenție și nici măcar acum nu e luată în seamă pata ce apare pe fruntea unor femei însărcinate. Am descifrat semnificația petei și, mai mult decât atât, am găsit mijlocul prin care s-o evidențiez mai bine, s-o fac mai vizibilă: trimițând razele-sondă din cosmos pe Pământ.

Razele trimise de pe modulul orbital intensifică impulsurile casandro-embrionului în uterul mamei. Pata mică, pe care înainte oamenii o luau drept un amărât de coș, începe să pulseze sub acțiunea razelor-sondă. Ele nu se văd în atmosferă și sunt absolut inofensive pentru organism. Eu le trimit practic spre toate continentele, vreau să cuprindă întreaga planetă. Scopul meu e să evidențiez numărul total al casandro-embrionilor și să-i “chestionez”. Mesajul unui casandro-embrion poate fi redat în esență cam în felul ăsta: “Dacă ar fi să aleg, aș prefera să nu mă nasc. Ca răspuns la întrebarea voastră vă trimit semnalele pe care le puteți descifra ca pe o presimțire a fatalității, a nenorocirii ce ne așteaptă în viitor pe mine și deci pe cei apropiați mie. Și dacă veți ajunge să descifrați semnalele astea, atunci să știți că eu, casandro-embrionul, prefer să dispar înainte să mă nasc, fără să pricinuiesc nimănui necazuri inutile. La întrebarea voastră eu răspund: nu vreau să trăiesc. Dar dacă, în pofida voinței mele, voi fi forțat să mă nasc, voi accepta soarta care îmi este dată, așa cum au făcut și fac toți oamenii din toate timpurile. Hotărâți singuri cum să fie, și mai ales mama care m-a conceput. Dar înainte de toate încercați să mă auziți și să mă înțelegeți. Eu sunt un casandro-embrion!

Luați-vă rămas-bun de la mine până nu e prea târziu, sunt pregătit pentru asta. Eu, casandro-embrionul, vă voi da de știre că exist încă destule zile de acum încolo, eu, casandro-embrionul, vă voi transmite semnalele mele. Eu, casandro-embrionul, nu vreau să mă nasc, nu vreau, nu vreau, nu vreau… Eu sunt un casandro-embrion!”

Bineînțeles că o asemenea interpretare a semnalului casandro-embrionului, în fiecare caz în parte, nu obligă pe nimeni la nimic. Stigmatul Casandrei ce licărește pe fruntea femeii însărcinate va păli în curând și va dispărea fără urmă. Și totul va fi dat uitării dacă asta se dorește, dacă te mulțumești să dai din umeri și să nu te mai gândești la nimic…

Dar știința nu poate da din umeri. Datele statistice adunate în computerul cosmic dovedesc că numărul casandroembrionilor crește cu fiecare an.

Ce anume provoacă nenorocirea asta care stă ascunsă hotărârea fermă a embrionilor de a se abate de la cursul vieții, de a dispărea în neființă, de a nu intra în lupta pentru existență – și ce prevestește ea? Oare are vreun sens să învățăm câte ceva tocmai din stihia mistică aflată dincolo de granițele experienței noastre cotidiene? Și, dacă da, avem dreptul să extindem frica unui organism abia conceput la întreaga viață? Și nu tocmai viața asta e cauza primordială a fricii de apocalipsă pe care fătul o simte în uterul mamei?

Mama este copia lumii. Oare nu este ea purtătorul involuntar al influențelor nefaste din realitatea înconjurătoare pe care le transmite fătului?

Toate întrebările acestea cer răspunsuri.

Dar, înainte să continui, voi încerca să explic de ce mă adresez în cazul ăsta punctual tocmai Vouă, Sfinției Voastre, capului Bisericii romano-catolice.

M-au îndemnat să mă adresez persoanei Voastre cu rang apostolic nu doar gândul că sunteți reprezentantul lui Isus Christos, succesorul Sfântului Petru, fapt în virtutea căruia dețineți autoritatea în lume, ci și convingerea că personalitatea Voastră integrează valorile morale și spirituale ale unui număr imens de oameni care locuiesc pe Pământ. Și, adresându-mă Vouă, mă adresez tuturor contemporanilor mei și, cine știe, poate și urmașilor noștri.

Se înțelege că aveți dreptul să considerați apelul meu deplasat, îndrăzneț și cum vreți să-l mai numiți, dar, în orice caz, analiza problemei semnalate mai sus, aceea a “pesimismului embrionului”, va atinge vrând-nevrând și tema sensibilă, în concepția Bisericii catolice, a tainei nașterii ca manifestare a voinței divine, înțeleasă ca miracol…

Nu sunt catolic, dar acest lucru nu scade cu nimic respectul meu față de religia catolică. Îmi imaginez că orice religie care nu este închistată în exclusivismul ei și nu bate pasul pe loc încântată de ea însăși poate sluji ca rezonator pentru o mulțime de voci, așa cum cerul este spațiul unde zborul păsărilor de toate felurile este neîngrădit… Dacă aș fi o astfel de pasăre călătoare pe bolta cerului catolic, aș fi fericit…

Da, am împărtășit întotdeauna dogmele morale și etice ale catolicismului, am găsit în ele norme valabile pentru toată lumea întrucât corespund cel mai bine logicii vieții și au, în virtutea acestui fapt, importanță universală. Mai ales atunci când e vorba de problema care ne macină sufletul făcându-ne să avem mereu îndoieli și să suferim – problema avorturilor. Oare nu tocmai actul acesta radical, devenit banal ca deschiderea unei conserve, se transformă de fiecare dată pentru noi într-o problemă de destin, chinuitor de concretă? E atât de simplu, e atât de ușor să decizi ca un om să existe sau nu! Să se nască sau nu, să trăiască sau nu!

Totul depinde de tot felul de cauze conjuncturale, de vicisitudini uneori extrem de prozaice. Și mulți se întreabă ce legătură are asta cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi amestecat aici. Dumnezeu a fost cauza vieții binecuvântate.

Restul îl decidem noi, oamenii, noi avem dreptul să păstrăm sau, dimpotrivă, să nimicim viața în germene. Față de atâtea interpretări și dispute interminabile, poziția Bisericii catolice, care impune interzicerea necondiționată a avorturilor, mi se pare cea mai corectă, aș zice chiar că este în acord cu viața așa cum a fost ea orânduită de la facerea lumii, căci fiecare embrion minuscul, fiecare nou avatar conține un cod unic în desfășurarea eternității, fiecare ființă care germinează de-a lungul timpului își trece codul ultimului său avatar, și pe toate acestea Creatorul le-a pus de la bun început la temelia construcției universului…

Da, de aceea doresc să amintesc, călcând pe urmele catolicilor, că avortul înseamnă chiar subminarea la propriu a planului divin. S-a spus de multe ori că avortul este un act de violență, că e echivalentul crimei premeditate, că e în contradicție fățișă cu prima poruncă -“Să nu ucizi!”- și cu binecuvântarea biblică “Creșteți și vă înmulțiți!”.
Stigmatul Casandrei

 


Cartea Stigmatul Casandrei poate fi achiziționată de la:

 

«
»
 
%d blogeri au apreciat: