Fragmentul zilei – 17 aprilie 2020: Tehomir – Horațiu Mălăele

Tata luă câteva pâini, ciocolată și biscuiți, piti de mama niște bani, ne îmbrăcarăm gros, încălecarăm pe o motocicletă rusească Ij49, gălăgioasă și obosită, și plecarăm spre Tehomir, unde se găsea casa bunicilor și a toată copilăria mea.

Era sfârșitul lui februarie al anului 1957. Cu voia Domnului, eu împlinisem doisprezece ani și mă găseam în clasa a 6-a la Școala Generală Numărul 3.

La sfârșitul trimestrului doi, înainte de vacanța de primăvară, premiantul clasei, unu’ Dumitru Arbore, fusese diagnosticat cu tuberculoză în stare gravă. Fu internat la Sanatoriul Dobrița, unde și muri după numai o lună. A fost catastrofă atât pentru familie, cât și pentru școală. Mulți dintre părinți își retraseră copiii și-i ținură acasă o perioadă, alții îi mutară la alte școli, alții îi retraseră de tot. Arbore fusese coleg de bancă cu mine, așa încât direcția școlii și autoritatea Spitalului Orășenesc Târgu-Jiu hotărâră să intru în carantină și, o perioadă de trei luni să nu mai dau pe la școală. Câtă bucurie! Din prudență, pentru siguranța fratelui meu și a celor din jur, ai mei se gândiră că ar fi mai bine să fiu izolat la țară, la Tehomir. Ce binecuvântare!

Satul se află la jumătatea drumului dintre Târgu-Jiu și Turnu Severin, îngropat între niște dealuri, la unsprezece kilometri de Motru.

Motocicleta mai mult se cățără pe Dealul Bujorăscu, trecu biruitoare prin neagra mizerie a minerilor din Ploștina, urcă două dealuri istovitoare și se lăsă spre satul renașterii mele, al cărui nume, Tehomir, aflasem de la un unchi din București, înseamnă în slavonă liniște și pace, și se trage de la marele voievod Tihomir Tih, îngropat în picioare din neștiute motive, stăpân al pământurilor dintre Jiu și Olt și tatăl lui Basarab, cel care, după faimoasa bătălie de la Posada din toamna anului 1330, avea să consființească Țara Românească.

Ajunserăm. Motocicleta răsuflă ușurată și se opri.

Mamama și moșu’ ne așteptau.

Îmi luai ce-aveam de luat, tata dădu ce-avea de dat și plecă, urmând să revină la sfârșitul lunii mai.

Mă instalai în odaia din față, unde dormeau de obicei ai mei. Pardosită cu scânduri, era un fel de cameră de oaspeți. Cealaltă, cu pământ pe jos, îngreunată de trecerea timpului, de tot felul de lucruri ce-și uitaseră rostul, era odaia bunicilor. Cuvintele bunic, bunică nu umblau pe la noi. Bunicului i se spunea de regulă moș, iar bunicii, ori mama, ori mamama. Mamei adevărate i se zicea mumă sau mămică.

Vremea zăpezilor trecuse. Bătrânii mai așteptau doar un început de martie ploios, care să-i împingă în primăvară.

În primele două zile îmi făcui de lucru prin podul casei, prin grădină, pe câmpuri, și mă văzui cu toți băieții și fetele copilăriei. Fiind sigur că sunt sănătos, și viitorul avea să confirme această încredere, nu le spusei motivul șederii mele prelungite și-i minții că arsese școala și că rămân cu ei până se repară.

Prima saptămână a lunii martie intră în curtea copilăriei mele ca un animal de pradă.

Într-una dintre zilele ce nu prevesteau nimic rău, o ploaie amețitoare și rece, urmată de îngheț, se năpusti asupra animalelor din ograda moșului meu, care nu mai apucară să se bage pe nicăieri si rămaseră așa, trăsnite și de-a-n picioarelea, încremenite în gheara morții, cu o incertă expresie de mirare și deznădejde. Când frigul se mai potoli nițel, temători și curioși ieșirăm cu topoare și ciocane și ne apucarăm să spargem toți câinii și porcii, curcanii și găinile din curtea copilăriei.

 – Uite inima și pipota!

 – Uite creierul!

 – Uite oul!

 – Uite un tirbușon!

 – Proasto, aia-i aia porcului! îi spuneam eu Anei, cea mai frumoasă fată din toate satele prăvălite peste văile Motrului și mai departe, protindu-ne si râzând pe un ger cumplit, fără să înțelegem nicio clipă că atunci începuse ceva și că cineva ne trimisese ceva, un semn, iar acel cineva, aveam să-mi dau seama nu după mult timp, nu era altul decât ăla cu barbă din tabloul cu care vorbea mamama în fiecare noapte, adică însuși Dumnezeu.

Cu ochii holbați, moșu’ rămase câteva zile nemișcat și răstignit în scaunul mesei. În tot timpul ăsta, mamama nu se miră și își văzu de-ale casei fără să-l întrebe de vorbă. În noaptea de Sfântu’ Teodor, când era dezlegare la ulei și vin, moșu’ se ridică și smulse din noaptea lungii lui rătăciri câteva cuvinte

 – Asta e! Nicicând n-a fost să nu fie într-un fel.

Trecu greu și masiv printre noi, târându-și bocancii negri nelegați. Cu mâna-i noduroasă și pământ sub unghii, apucă șuba cea grea și puturoasă și coborî hotărât cele patru trepte din fața casei, lăsând în urmă-i un miros puternic de nădușeală și frică, material și foarte clar vizibil în zeama amurgului, miros ce trecu și el ca un șarpe violaceu printre ostrețele gardului, urmându-și stăpânul, si se lăsară amândoi la vale, de-a dreptul prin grădina încă speriată de puterea vremii, după care urcară spre marginea pădurii și se pierdură undeva departe, spre pământurile lui Coriolan Corbu Fântânaru.

Mamama îl însoți și ea o vreme cu privirea, oftă tăcut, făcu o cruce și se apucă, în aburul fierbinte al unui lighean obosit, să curețe de pene două găini ce scăpaseră din gheara frigului cel mare.

Urmară zile de cumpănă și suspectă tăcere.

Oamenii treceau muți unul pe lângă altul, fără să salute, cuprinși parcă de brațele unei nevăzute osânde.

Tehomir


Cartea Tehomir poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,7 rating based on 22 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067830897
Goodreads: 53334091

Author(s):Publisher: Editura Allfa
Published: 3/23/2020

64 de pagini de emoție

Maestrul Horațiu Mălăele își îndeamnă cititorii să umble desculți prin aburul acestei povestiri din vremea copilăriei sale miraculoase.

Întâmplările încep să curgă din februarie 1957. Un caz grav de tuberculoză, o carantină impusă și o motocicletă rusească Ij 49, gălăgioasă și obosită, au făcut posibilă retragerea lui Horațiu în plin an școlar. Avea doisprezece ani și era în clasa a 6-a la Școala Generală Numărul 3 din Târgu-Jiu. Colegul lui de bancă tocmai murise fulgerător de tuberculoză, iar direcția școlii și reprezentanții spitalului nu puteau să își asume alte riscuri. Soluția: trei luni de izolare. La asta se adaugă și prudența părinților, care s-au gândit la siguranța lor și a fratelui surghiunitului. Așa s-a decis ca locul de carantină să fie Tehomir, la casa bunicilor.

Satul se află pe la jumătatea drumului dintre Târgu Jiu și Turnu Severin, îngropat între dealuri, la unsprezece kilometri de Motru. Tehomir înseamnă în slavonă liniște și pace. Provine de la marele voievod Tihomir Tih, stăpân al pământurilor dintre Jiu și Olt și tatăl lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești. Dar „liniște” și „pace” nu sunt cuvintele care ar putea descrie cel mai bine lunile care urmează. Orânduirea comunistă schimbă fața locurilor copilăriei și cultivă durere în viețile oamenilor. Tot acum, Horațiu se îndrăgostește pentru prima dată.

Povestea se compune din imagini puternice, cu accente sumbre, aleargă într-un stil neașteptat și se refugiază pe alocuri în fantastic. Palatul regal trece în zbor pe deasupra satului. Omul cu două capete care se ceartă permanent între ele este una dintre atracțiile circului ambulant. O ploaie înghețată preface animalele din bătătură în statui din gheață, pe care copiii le sparg apoi cu topoare și cu ciocane.

„Când apusul îi face umbra tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase, cui va dori, mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparținătoare turmei, fac și eu același lucru, smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce. Nu vă îndoiți, tot ceea ce veți citi s-a întâmplat aievea!” – Horațiu Mălăele
 


Fragmentul zilei – 17 aprilie 2020: Tehomir – Horațiu Mălăele

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.