"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 18 octombrie 2019: Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii – George Prochnik

În seara de 4 iunie 1941, o mulțime apreciabilă de refugiați europeni din toate clasele sociale s-a strâns la hotelul Wyndham din centrul Manhattanului pentru un eveniment cu totul neobișnuit: Stefan Zweig dădea un cocktail. Era prima mare petrecere pe care o organiza de când își părăsise casa din Salzburg și prima soție, Friderike, cu șapte ani în urmă. Nici în Austria nu ar fi putut da o asemenea petrecere, căci la Wyndham deschisese larg ușile pentru emigranți: Zweig îi invitase pe aproape toți refugiații pe care îi cunoștea. Klaus Mann, de pildă, a venit din Brooklyn Heights, unde împărțea o casă cu W.H. Auden și Gypsy Rose Lee, printre alții. Hermann Broch, căruia sănătatea precară nu-i tăiase cheful de a se vedea cu prietenii, probabil că a luat trenul de la Princeton. Romancierul german Hermann Kesten și Jules Romains, președintele PEN International, au fost mai mult ca sigur prezenți. Friderike Zweig, cu care Stefan încă ținea legătura, fusese în mod cert invitată.

Sosirea la hotel a tuturor acestor oameni – dintre care mulți înduraseră necazuri mai mari decât Zweig înainte să ajungă în America și erau acum complet lipsiți de mijloace – trebuie să fi provocat mirare pe Park Avenue, la est de Wyndham. La scurtă vreme după aceea, un sociolog emigrat scria: “Un refugiat este o noutate, zece refugiați sunt plictisitori, o sută de refugiați devin o amenințare”.

La sfârșitul lui ianuarie , după ce se întorsese în Manhattan dintr-un turneu de lecturi publice în America de Sud, Zweig făcuse tot ce-i stătuse în puteri să evite numărul uriaș de cunoștințe care ajunseseră să se stabilească în New York. Pe timpul iernii, izbutise să-și ducă în continuare traiul de pustnic, cum îi spunea el. Își limitase interacțiunile sociale la câteva persoane: Alfred, fratele lui mai mare, care se ocupase de afacerea cu textile a familiei în Europa și care reușise să transfere suficiente fonduri înainte de venirea lui Hitler la putere ca să se stabilească în Upper East Side; Ben Huebsch, editorul lui de la Viking Press; Eva, nepoata de 12 ani a lui Lotte, care fusese trimisă în Statele Unite după ce începuse Blitzkriegul și care se afla sub tutela soților Zweig; și Friderike. Dar, la sosirea primăverii, zidul pe care îl ridicase pentru a ține la distanță marea comunitate a refugiaților începuse să se surpe, iar nervii lui Zweig erau întinși la maximum.

Nimic nu apare mai des în scrisorile lui Zweig din New York ca senzația că e sufocat de nevoile celorlalți refugiați. “Vizitele a cinci sau șase oameni în fiecare zi mă extenuează”, se plângea el. “Telefonul a sunat din zori până târziu în noapte […]. În momentul de față, cunosc vreo două-trei sute de oameni în New York. Toți s-ar simți jigniți dacă nu m-aș vedea cu ei.” Cel mai mult însă îl rodea faptul că nu avea abilitatea lui Thomas Mann de a nu-și irosi timpul: “El se descotorosește de orice vizitator în cel mult o oră. Toți cei care vin la mine stau cel puțin trei ceasuri”.

Așadar, petrecerea nu i-a luat prin surprindere doar pe vecinii lui Zweig. Și mulți dintre oaspeți, cunoscându-i viața retrasă din ultima vreme, trebuie să se fi întrebat ce căutau acolo. Avea oare scriitorul un anunț important de făcut? Avea de gând să vorbească, în sfârșit, despre situația cumplită a evreilor din Europa și să îndemne la acțiune militară, așa cum se tot așteptau de la el refugiații? Unul după altul, invitații pășeau în micul hol al hotelului, urcau cu liftul și băteau la ușa lui Zweig. Își făceau loc prin mulțimea care împânzea apartamentul lui de două camere neașteptat de modest. Se uitau pe geam și vedeau ceea ce Zweig numise odată “miliardul de stele artificiale” ale Manhattanului, sclipind din zgârie-nori ce semănau cu “niște aglomerări de piatră cu vârfuri ascuțite”. Stăteau de vorbă. Beau schnapps. Serveau gustări. Aruncau priviri în jur și așteptau să se întâmple ceva.

Poate că prietenii mai puțin apropiați au fost dezamăgiți să vadă că apartamentul lui Zweig din New York nu etala mai nimic din presupusa lui bogăție. Cei care îl cunoșteau mai bine își dăduseră seama probabil că scriitorul păstrase doar o mică parte din valoroasa lui colecție de sute de manuscrise originale și încă și mai puțin din cele 10.000 de cărți ale bibliotecii lui de odinioară. Cu atât mai grăitor era ceea ce luase cu sine în călătoriile sale. Comorile rămase constau în principal din partituri muzicale, printre ele, câteva compoziții de Mozart, canonul Kurz ist der Schmerz (“Scurtă e durerea”) de Beethoven, o lucrare de Händel și una de Schubert. De pe la mijlocul anilor 1930, Zweig nu mai colecționa aproape nimic altceva în afară de muzică și, când i-a spus unui jurnalist în 1937 că existența lui își găsea adevăratul fundament în artă, ajunsese să creadă că muzica este mediul cel mai potrivit pentru a depăși neplăcerile care dezbină omenirea și a crea o solidaritate întru spirit.

Exilul Imposibil Stefan Zweig La Farsitul Lumii


Cartea Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

3,9 rating based on 303 ratings (all editions)

ISBN-10: 9735065533
ISBN-13: 9789735065539
Goodreads: 52300841

Author(s):Publisher:
Published: //

An original study of exile, told through the biography of Austrian writer Stefan Zweig
 
By the 1930s, Stefan Zweig had become the most widely translated living author in the world. His novels, short stories, and biographies were so compelling that they became instant best sellers. Zweig was also an intellectual and a lover of all the arts, high and low. Yet after Hitler’s rise to power, this celebrated writer who had dedicated so much energy to promoting international humanism plummeted, in a matter of a few years, into an increasingly isolated exile—from London to Bath to New York City, then Ossining, Rio, and finally Petrópolis—where, in 1942, in a cramped bungalow, he killed himself.
 
The Impossible Exile tells the tragic story of Zweig’s extraordinary rise and fall while it also depicts, with great acumen, the gulf between the world of ideas in Europe and in America, and the consuming struggle of those forced to forsake one for the other. It also reveals how Zweig embodied, through his work, thoughts, and behavior, the end of an era—the implosion of Europe as an ideal of Western civilization.
 

Fragmentul zilei – 18 octombrie 2019: Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii – George Prochnik

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: