/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 19 februarie 2018: Decăderea – Karin Slaughter

Faith încetini autoturismul Mini pe măsură ce se apropia de casă. Era trecut de ora opt. Își petrecuse ultimele șase ore relatând de nenumărate ori ceea ce se întâmplase în casa mamei ei, repetând același lucru, în timp ce avocatul ei, reprezentantul sindical, trei polițiști din Atlanta și un agent special FBI puneau întrebări, făcând-o, în esență, să se simtă ca o criminală. Dintr-un anumit punct de vedere, era logic că ei credeau că Faith era implicată în ceea ce dusese la răpirea mamei sale. Evelyn fusese polițistă. Faith era polițistă. Evelyn împușcase și omorâse un om. Faith împușcase doi oameni, doi posibili martori, aparent cu sânge rece. Evelyn lipsea. Dacă Faith ar fi fost de partea cealaltă a mesei, poate ar fi pus aceleași întrebări.

Avea dușmani? Luase vreodată mită? I se propusese vreodată să comită ceva ilegal? Luase vreodată bani sau cadouri ca să treacă ceva cu vederea?

Dar Faith nu era de cealaltă parte a mesei și oricât își chinuia creierul, nu se putea gândi la niciun motiv pentru care cineva ar fi vrut să-i răpească mama. Cel mai rău aspect al faptului că era captivă în camera de interogatoriu îl constituia faptul că fiecare minut care trecea îi reamintea lui Faith că cinci ofițeri buni de muncă își pierdeau timpul acolo, în loc să-i caute mama.

Cine ar face așa ceva? Avea Evelyn dușmani? Ce anume căutau? Faith era la fel de nedumerită acum, ca și la începutul interogatoriului. Parcă mașina în fața casei. Toate luminile erau aprinse, ceva ce nu permisese în viața ei. Casa arăta ca un ornament de Crăciun. Un ornament foarte scump de Crăciun. Patru mașini erau parcate pe alee. Recunoscu vechea Impala a lui Jeremy, pe care o cumpărase de la Evelyn când aceasta își luase un Malibu, dar cele două dubițe și autoturismul negru Corvette îi erau necunoscute.

 – Ssst… o liniști pe Emma, care începuse să se agite acum, că mașina se oprise.

Sfidând toate legile și bunul-simț elementar, Faith o așezase pe Emma pe locul din față, lângă ea. Drumul de la doamna Levy până acasă dura doar câteva minute, dar nu lenea, ci nevoia o determinase pe Faith să-și țină copilul aproape. O ridică pe Emma și o ținu strâns. Inima copilului bătea într-un ritm sacadat și liniștitor la pieptul ei. Respirația îi era delicată și familiară, ca șervețelele pe care le scoți dintr-o cutie.

Faith o voia pe mama ei. Voia să-și pună capul pe umărul lui Evelyn și să simtă mâinile puternice și vânoase cum o bat ușor pe spate, în timp ce îi șoptea că totul va fi bine. Voia să-și privească mama cum îl tachinează pe Jeremy în legătură cu părul lui lung și cum o leagănă pe Emma pe genunchi. Mai mult decât orice, voia să discute cu mama ei cât de îngrozitoare fusese ziua de azi, să îi ceară sfatul dacă să aibă încredere în reprezentantul sindical, care îi spunea că nu are nevoie de avocat sau să-l asculte pe avocat, care îi spunea că reprezentantul sindical era în relații prea apropiate cu poliția.

 – O, Doamne, suflă ea pe gâtul Emmei.

Faith avea nevoie de mama ei. Lacrimile îi umplură ochii, dar nu încercă să le oprească. Era singură pentru prima dată de când pusese piciorul în casa mamei sale, cu ore în urmă. Voia să se rupă în bucăți. Avea nevoie să se rupă în bucăți. Dar și Jeremy avea nevoie de mama sa. Avea nevoie ca Faith să fie puternică. Fiul ei avea nevoie să o creadă când a spus că va face orice va fi nevoie ca să o aducă pe bunica înapoi întreagă. Judecând după numărul mașinilor, erau cel puțin trei polițiști care așteptau în casă, împreună cu fiul ei. Jeremy plânsese când îl sunase de la secție – confuz, îngrijorat, îngrozit pentru bunica, dar și pentru mama sa. Faith își aduse aminte de avertizarea Amandei. În sufrageria doamnei Levy, Faith a fost surprinsă de îmbrățișarea Amandei, dar nu și de cuvintele ei, șoptite ca o avertizare pe ton jos:

 – Ai două minute să te aduni. Dacă acești bărbați te văd plângând, nu vei reprezenta pentru ei, tot restul carierei tale, decât o femeie inutilă.

Uneori, Faith credea că Amanda ducea o luptă care fusese purtată cu mult timp în urmă, dar alteori își dădea seama că șefa ei are dreptate. Faith își șterse ochii cu dosul palmei. Deschise portiera mașinii și-și puse geanta pe umărul liber. Emma tresări, speriată de aerul rece. Faith îi trase păturica și își apăsă buzele pe creștetul capului bebelușului. Pielea ei era caldă. Firele fine de păr îi gâdilau buzele lui Faith, în timp ce mergea pe alee. Se gândi la toate lucrurile pe care le avea de făcut înainte de a merge la culcare. Lucrurile din casă trebuiau puse la loc, fără să conteze circumstanțele. Emma trebuia culcată. Jeremy avea nevoie de reasigurări și, probabil, de cină. Trebuia să discute cu fratele ei, Zeke, la un moment dat. Dacă era un pic de bunătate în lume, acum el se afla undeva, deasupra Atlanticului, zburând spre casă din Germania, așa că nu era nevoită să discute cu el în seara aceasta. Relația lor nu fusese niciodată bună. Din fericire, Amanda se ocupase de telefoane, altfel Faith ar fi pierdut aproape toată după-amiaza urlând la Zeke, în loc să discute cu poliția. Faith simți puțină alinare, în timp ce urca scările din față. Numai la gândul că ar putea fi nevoită să discute cu fratele ei făcea ca modul în care petrecuse ultimele șase ore să pară plăcut. Întinse mâna către mânerul ușii, când aceasta se deschise.

 – Unde naiba ai fost?

Faith rămăsese cu gura deschisă, holbându-se în sus, la fratele ei, Zeke.

 – Cum ai…

 – Ce s-a întâmplat, Faith? Ce ai făcut?

 – Cum…

Faith se simțea incapabilă să alcătuiască o propoziție întreagă.

 – Omule, calmează-te. Jeremy îl dădu la o parte pe unchiul său și o luă pe Emma din brațele lui Faith, apoi întrebă: Ești bine, mamă?

 – Sunt bine, răspunse ea, dar atenția ei era îndreptată către Zeke. Ai venit din Germania?

 – Trăiește în Florida acum, o lămuri Jeremy. O trase pe Faith în casă. Ai mâncat? Pot să-ți pregătesc ceva?

 – Da, vreau să spun – nu. Sunt bine.

Pentru o clipă nu-și mai făcu griji în legătură cu Zeke și se concentră asupra fiului ei.

 – Ești bine?

El aprobă din cap, dar era clar că se străduia să afișeze o figură curajoasă. Faith încercă să-l tragă mai aproape, dar el nu se clinti, probabil din cauză că Zeke le urmărea fiecare mișcare.

 – Vreau să stai aici, cu mine, în noaptea asta, îi spuse lui Jeremy.

El ridică din umeri. Nu era mare scofală.

 – Sigur.

 – O vom aduce înapoi, Jaybird. Îți promit.

Jeremy o privi pe Emma, strângând-o în brațe.

“Jaybird” fusese numele pe care îl striga Evelyn, până când aflase întreaga școală primară și îl tachinaseră până la lacrimi.

 – Mătușa Mandy mi-a spus același lucru, când a sunat. Că o va aduce înapoi pe bunica, zise el.

 – Păi știi că mătușa Mandy nu minte. N-aș vrea să fiu în locul acelor indivizi când îi găsește ea, încercă să facă o glumă.

Faith puse palma pe obrazul lui Jeremy. Avea barba țepoasă, un lucru cu care ea nu se va obișnui niciodată. Băiețelul ei era mai înalt ca ea, dar ea știa că nu este foarte puternic.

 – Bunica e dură. Știi că este o luptătoare. Și știi că va face orice ca să se întoarcă la tine. La noi.

Zeke scoase un sunet de dezgust, iar Faith îi aruncă o privire răutăcioasă peste umărul lui Jeremy.

 – Victor vrea să-l suni. Îți aduci aminte de Victor, nu-i așa? spuse el.

Victor Martinez era ultima persoană de pe pământ cu care ar fi vrut să vorbească acum.

 – Du-te și culc-o pe Emma în locul meu, da? îi spuse lui Jeremy. Și mai închide din lumini. Compania de electricitate din Georgia n-are nevoie de tot salariul meu.

 – Vorbești ca bunicul.

 – Du-te.

Jeremy privi spre Zeke, nedorind să plece. Din instinct, a încercat întotdeauna s-o protejeze pe Faith.

 

Decaderea

 


Cartea Decăderea poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: