Această viziune asupra vieții e grandioasă. Se trezește, ori cel puțin așa crede, în sunetul foehnului ei și în murmurul unei voci care repetă o frază; apoi, după ce se cufundă iarăși în somn, aude pocnetul greu al ușii de la dressing, marele ei dressing dublu, încastrat în perete, cu lumini care se aprind automat și interior complicat de furnir lăcuit, cu nișe adânci, parfumate; și, din nou, o aude foindu-se încolo și-ncoace prin dormitor, în picioarele goale, cu foșnetul mătăsos al furoului ei, cel negru fără îndoială, cu model de lalele în relief, pe care i l-a cumpărat la Milano; țăcănitul tocurilor ei întregesc ținuta business pe marmura din baie, în timp ce-și face ultimele retușuri în fața oglinzii – se dă cu parfum, își piaptănă părul; și, în tot acest timp, radioul de plastic sub forma unui delfin albastru care sare, prins în ventuze de peretele din mozaic al dușului, repetă aceeași propoziție, încât ajunge să emită un conținut religios pe măsură ce semnificația enunțului se intensifică – această viziune asupra vieții e grandioasă, iarăși și iarăși.
Această viziune asupra vieții e grandioasă. Când, două ore mai târziu, se trezește complet, Rosalind a plecat și camera e învăluită în tăcere. O coloană îngustă de lumină se filtrează printre obloanele întredeschise. Zorii par furios de albi. Dă la o parte cuverturile și rămâne întins pe spate pe partea ei de pat, gol în căldura emanată de sistemul de încălzire, așteptând ca propoziția să-și afle sursa. Darwin, evident, lectura de aseară, când zăcea în cadă, în paragraful final al marii sale opere pe care Perowne n-a apucat s-o citească. Blândul, perseverentul, infirmul Charles, care, plin de modestie, a conjurat toate târâtoarele pământului și ciclurile planetare să-i fie alături, cu ocazia acestei plecăciuni de adio. Pentru a îndulci mesajul, în edițiile ulterioare a invocat un Creator, dar niciodată nu L-a luat în serios. Toate acele cinci sute de pagini comportau o singură concluzie: infinitele și minunatele forme de viață, inclusiv ființele evoluate precum noi înșine, s-au ivit din legile materiei, din zbuciumul naturii, din foamete și moarte. Iată grandoarea. Și consolarea întrucâtva înviorătoare pe care ți-o dă privilegiul conștiinței.
Odată, pe când se plimbau pe malul unui râu – Erskdale, scăldat într-o lumină roșiatică sub ninsoarea fină – fiica sa i-a citat versurile introductive ale unei poezii aparținând poetului ei preferat. Puține fete îl iubeau atât de mult pe Philip Larkin. „Dacă aș fi chemat / Să zidesc o religie / M-aș folosi de apă.” Zicea că îi place acel laconic „chemat” – ca și cum chiar va fi chemat, ca și cum întotdeauna e cineva chemat. S-au oprit să bea cafea dintr-un termos și Perowne, trecându-și degetul peste un lichen, a spus că, dacă el ar fi cel chemat, s-ar folosi de evoluție. Ce alt mit al creației mai bun decât acesta? O formidabilă spirală a timpului, generații fără număr care, prin pași infinitezimali, ajung să dea naștere, din materie inertă, unor frumuseți sofisticate, impulsionate de furia oarbă a mutației aleatorii, a selecției naturale și a modificărilor climatice, tragedia formelor care mor continuu și, mai târziu, miracolul minților ce se nasc, aducând cu ele moralitatea, iubirea, arta, orașele – și extraordinar e că toată povestea asta se poate demonstra. La sfârșitul acestei seminarizări nu întru totul glumeață – stăteau pe un pod de piatră la confluența a două cursuri de apă – Daisy a izbucnit în râs și și-a pus jos ceașca pentru a aplauda. „Asta chiar că e pură religie de modă veche, când spui că se poate demonstra.”
I-a fost dor de ea în toate lunile astea și, curând, ea se va afla aici. în chip uimitor pentru o zi de sâmbătă, Theo a promis că va sta și el diseară acasă, cel puțin până pe la unsprezece. Perowne plănuiește să facă o tocană de pește. O vizită la pescărie e una dintre sarcinile cele mai simple: draci-de-mare, scoici, midii, creveți necurățați. Tocmai această listă de activități practice matinale, aceste lucruri pământești îl fac să se scoale din pat și să se ducă la baie. Un bărbat care urinează așezat pe closet e o priveliște rușinoasă, pentru că numai femeile fac așa. Dar ce contează! Stă pe closet și simte cum ultimele frânturi ale somnului i se dizolvă pe măsură ce jetul fâsâie în vas. încearcă să identifice un cu totul alt sentiment de rușine, de vinovăție, ori de ceva mai blând, precum amintirea unui moment jenant sau penibil. I-a venit în minte cu câteva clipe în urmă, dar nu a rămas din el decât sentimentul, și nu gândul în sine. Senzația că s-a comportat sau a spus ceva ridicol. Că s-a făcut de râs. Cum nu-și amintește despre ce era vorba, nu poate să dezbată chestiunea. Dar ce importanță are? Vălurile diafane ale somnului încă îi încetinesc acțiunile – și le închipuie ca pe membranele creierului pe care le incizează el tot timpul, subțiri ca pânza de păianjen. Grandoarea. Probabil că bâzâitului foehnului ei i-a indus acest enunț pe care el l-a confundat apoi cu știrile de la radio. Luxul de a pluti între veghe și somn, de a explora hotarele psihozei în siguranță. Dar azi-noapte, când s-a dus la fereastră, era complet treaz. Acum e și mai sigur de asta.
Se ridică și trage apa peste reziduurile sale. Cel puțin o moleculă din acestea va cădea într-o zi peste el sub forma ploii, potrivit unui articol tâmpit dintr-o revistă care zăcea în bufetul de lângă sălile de operații. Cifrele o confirmă, dar probabilitățile nu sunt tot aia cu adevărurile. O să ne mai întâlnim noi, undeva, cândva. Mormăind această melodie din timpul războiului, pășește pe podeaua de marmură gri cu alb și se duce la chiuvetă să se bărbierească.
Cartea Sâmbătă poate fi achiziționată de la: