Fragmentul zilei – 19 februarie 2020: Scrisori de la lacul Como – Romano Guardini

Dragă prietene,

Îți amintești de după-amiaza aceea de sus, de la marginea pădurii, unde își aveau cuibul cei doi ulii? Din când în când lunecau pe întinderea albastră. Ochiul se odihnea în cercurile lor; viața noastră lăuntrică se concentra în ochi și, purtată în sus de forța acelei energii limpezi, legănătoare, întreaga noastră ființă simțea plenitudinea spațiului…

Jos, în depărtare, se înălțau lanțurile munților, cu contururile lor pure, iar în spatele lor așteptau meleagurile pe care nu le mai văzusem de douăzeci de ani și știam, acum, când mă îndreptam din nou spre ele ca om în toată firea, cât de mult însemna asta pentru mine.

Vorbeam despre atâtea; propria viață și ceea ce s-a întâmplat în general, în ansamblu, se întrețeseau. Tot atunci am încercat să înțeleg o chestiune pe care o percepeam pretutindeni. Simțisem de mult că ea se impune tot mai puternic și știam că de faptul de a găsi un răspuns, unul al părții vii, nu doar al gândirii, din propria ființă, depind multe în viața noastră.

Apoi am ajuns în Italia și acolo chestiunea a devenit apăsătoare. Totă frumusețea de aici m-a umplut de tristețe. Acum sunt pentru a doua oară aici și e timpul să încerc să înțeleg toate astea. Chestiunea e foarte vastă. Ea ne cere să știm ce se petrece. Răspunsul ne pune în fața unei alegeri și nu știu ce va fi mai puternic în toate astea: fenomenul, cu constrângerea lui inevitabilă, sau înțelegea și creația biruitoare.

Am meditat mult împreună la toate, în toți acești ani îndelungați. Tu știi ce stă în spatele unor asemenea cuvinte; asta mă va ajuta. Dar nimic nu poate fi definitiv. E ca și cum m-aș afla în mijlocul unui val; peste tot se frânge, se retrage, coboară și se umflă. Vreau să văd dacă pot găsi direcțiile și căile. Vreau să știu ce se petrece cu toate aceste mii de înfățișări și de evenimente ale vremii noastre. Mă simt părtaș la ele, și atât de adânc încât m-am speriat foarte tare când mi-a devenit clar pentru prima oară acest lucru. Trebuie să știu ce e cu asta. Cunoști legenda lui Oedip, cum a fost întrebat de Sfinx și cum viața lui a depins de găsirea răspunsului. Mă simt ca și cum am fi întrebați la fel; iar eu cu totul personal. Nu știu încotro va duce întrebarea. Încep, pas cu pas…

Abia ajuns pe pământ italian, am simțit vorbindu-mi multe lucruri grăitoare; între care și ceva foarte întristător. M-a întâmpinat ceea ce e Europa; ceea ce e apartenența la un popor, cea de sânge, dar și cea care ține de fidelitate și de spirit, ceea ce e umanitatea și lumea – adesea era pentru mine ca și cum aceste lucruri ar fi fost adevăratul pământ pe care călcam; un adevărat spațiu, tot atât de necesare vieții cum sunt, pentru corp, spațiul din afară și aerul pe care-l respirăm. Toate astea erau însă ceva măreț și puternic. Nu era acel ceva trist. Iată ce era: mă simțeam ca și cum în jurul meu începuse o mare moarte…

Cum să ți-o spun oare? Uite, ceea ce e acolo, în nord, deja aproape că s-a înfăptuit, am văzut apărând și aici. Am văzut mașina pătrunzând într-o țară care până acum a avut cultură. Am văzut moartea cuprinzând o viață de o nesfârșită frumusețe și am simțit că asta nu e numai o pierdere exterioară, pe care o poți îndura rămânând totuși ceea ce ești; ci există o viață, și una foarte de preț, care nu poate dăinui decât în această lume și care la noi s-a stins de mult, dar care aici abia începe să apună. Când am trecut prin văile din Brianza, de la Milano până la Lacul Como, îmbelșugate, îngrijite cu neobosit sârg, înconjurate de munți strașnici, cu forme viguroase și largi, nu mi-a venit să cred ochilor. Peste tot un pământ locuit. Văi și coaste acoperite de comune și orășele. Întreaga natură, modelată cu grijă de om. M-a întâmpinat, plin de armonie, tot ce înseamnă cultură în sensul cel mai ales. Liniile acoperișurilor se îmbinau, în felurita lor înfățișare, într-o clară unitate; șirul lor străbătea tot orășelul, așa cum stătea el pe un munte sau cum se întindea, articulat în fel și chip, pe unduirile unei văi, și culmina, în cele din urmă, în puternicul accent al clopotniței. Totul prins, cuprins de masivele zdravene ale munților. Cultură foarte aleasă și totodată atât de firească, atât de – n-am alt cuvânt – naturală! Modelată cu grijă, pătrunsă de spirit și totuși desăvârșit de simplă. Așa cum, mai apoi, am regăsit-o în comportamentul bărbatului celui mai simplu, în cuvântul și în puterea lui, fără ca el să-și dea neapărat seama de ea. Pătrunsese în sângele și în fibrele făpturii lui, moștenire a unei plămădiri de mii de ani. Cultură devenită naturală… nu știu de unde să iau cuvintele pentru a exprima această minune plină de lumină care, atunci când trăim în ea, devine pentru noi la fel de firească precum aerul și soarele! E o atmosferă care cuprinde totul; un ritm ce freamătă peste toate; un mod de a fi în care umanitatea înflorește. Urbanitas – cuvântul înseamnă, într-adevăr, existență citadină, atmosferă de oraș, dar în care humanitas, acea existență umană aleasă, modelată cu grijă, poate înflori. Iar aici natura e în așa fel făcută încât trece fără înconjur în această cultură. Nu e nimic străin de cultură, potrivnic, care ar trebui să piară atunci când această umanitate și această existență citadină și această artă ar ajunge la el. Nici nu pot spune cât de omenească e această natură și cât de mult simți în ea posibilitatea de a fi om, într-un sens extrem de clar și totuși inepuizabil de profund.

 

Scrisori De La Lacul Como

 


Cartea Scrisori de la lacul Como poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 19 februarie 2020: Scrisori de la lacul Como – Romano Guardini

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii