/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 2 februarie 2018: Copiii lui Hurin – J.R.R. Tolkien

Mulți soli fuseseră trimiși de Thingol ca să dea de urma lui Túrin între hotarele Doriathului și pe meleagurile vecine; dar în anul fugii sale l-au căutat zadarnic, căci nimeni nu știa sau nu se gândea că s-ar fi putut alătura proscrișilor și dușmanilor oamenilor. Iar când a venit iarna, s-au întors cu toții, în afară de Beleg. El singur a rămas să-l caute mai departe.

Dar în Dimbar și de-a lungul hotarelor de la miazănoapte lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. Coiful Dragonului nu mai fusese zărit în luptă; se simțea și lipsa Arcului Puternic; au prins astfel curaj servitorii lui Morgoth, care-și sporeau numărul și se făceau tot mai îndrăzneți. Iarna a venit și a trecut și, odată cu primăvara, și-au întețit și ei atacurile: Dimbar a fost cucerit, iar în Oamenii din Brethil se cuibărise spaima din pricină că răul ajunsese de-acum chiar la hotarele meleagului lor, nu însă și în partea dinspre miazăzi.

Trecuse aproape un an de când fugise Túrin, iar Beleg încă îl căuta, cu nădejde tot mai mică de a-i da de urmă. În peregrinările sale a apucat-o spre miazănoapte, unde se găsea Trecerea peste Teiglin, dar acolo, auzind veștile rele despre o nouă năvală a orcilor dinspre Taur-nu-Fuin, s-a întors din drum. Întâmplarea a făcut să ajungă la gospodăriile Pădurenilor la scurtă vreme după ce Túrin părăsise acel meleag. De la Pădureni i-a fost dat să audă o poveste ciudată. Un om înalt, de stirpe aleasă, ori poate un războinic elf – spuneau unii – apăruse în pădure și-l răpusese pe unul dintre gaurwaithi, salvând-o pe fiica lui Larnach, pe care aceștia o urmăreau.

– Mândru mai era, i-a spus lui Beleg fiica lui Larnach, cu ochi luminoși care se fereau să mă privească. Cu toate acestea, spunea că oamenii-lupi erau tovarășii săi și n-a vrut să-l răpună pe altul care stătea acolo și care îi zicea pe nume. Neithan, așa-i zicea.

– Poți să deslușești taina asta? L-a întrebat Larnach pe elf.

– Pot din păcate, a răspuns Beleg. Omul despre care-mi vorbiți este cel pe care-l caut.

Mai mult nu le-a spus el Pădurenilor despre Túrin; dar i-a prevenit că la hotarul de la miazănoapte se strângea răul.

– Curând orcii vor năvăli în țara asta și vor fi atât de mulți încât voi nu veți putea să le țineți piept, le-a spus el. Anul ăsta vă veți pierde fie libertatea, fie viața. Duceți-vă în Brethil cât mai aveți vreme!

Apoi Beleg a plecat în mare grabă pe drumul său, căutând ascunzișurile proscrișilor și orice semn care i-ar fi putut arăta încotro o apucaseră. Până la urmă a găsit asemenea semne; dar Túrin se găsea acum la câteva zile depărtare. Înainta cu repeziciune, temându-se să nu fie urmărit de Pădureni, și folosea toate vicleșugurile pe care le cunoștea pentru a zăpăci ori a amăgi pe oricine încerca să se ia după el. Și-a dus ceata spre apus, cât mai departe de Pădureni și de fruntariile Doriathului, până au ajuns la capătul dinspre miazănoapte al marilor podișuri ce se înălțau între văile Sirionului și Narogului. Pământul era mai uscat acolo, iar pădurea se isprăvea pe neașteptate chiar la buza unei coame. La poalele acesteia se zărea străvechiul Drum de la Miazăzi, urcând dinspre Trecerea peste Teiglin, ca să tivească marginea apuseană a ținutului mlăștinos și să se îndrepte spre Nargothrond. Acolo și-au dus o vreme proscrișii traiul hăituit, arar rămânând două nopți într-o tabără și lăsând puține urme ale zăbovirii ori înaintării lor. Astfel s-a făcut că până și Beleg i-a căutat în zadar. Luându-se după semne pe care le putea desluși ori după zvonurile despre trecerea proscrișilor, aflate de la sălbăticiunile ale căror graiuri le înțelegea, Beleg se apropia adesea de ei, dar, de câte ori ajungea la bârlog, îl găsea părăsit, căci proscrișii puneau de strajă dintre ei, zi și noapte, și, când prindeau de veste despre apropierea cuiva, pe dată strângeau tabăra și o luau din loc.

– Vai și-amar! Strigă Beleg. Prea bine l-am deprins pe puiul ăsta de om cu tainele pădurii și ale șesului! Mai că-mi vine să cred că urmăresc o ceată de elfi.

Cât despre proscriși, ei au înțeles că aveau de-a face cu un urmăritor ce nu cunoștea oboseala, pe care nu-l puteau vedea, dar de care nici nu se puteau descotorosi cu una cu două; și i-a cuprins neliniștea.

Nu mult după aceea, temerile lui Beleg s-au adeverit, orcii au trecut răul Brithiach, dar, fiind stăviliți în înaintarea lor de Handir din Brethil și de toți cei pe care acesta reușise să-i cheme la arme, orcii au apucat-o spre miazăzi, pe la Trecerea peste Teiglin, cu gând să prade tot ce găseau în cale. Mulți dintre Pădureni au urmat sfatul lui Beleg și și-au trimis soațele și copiii să ceară adăpost în Brethil. Astfel au scăpat ei și toți cei care-i însoțeau, luând-o la timp înaintea orcilor, pe la trecere; dar bărbații înarmați, care veneau în urma lor, s-au pomenit față în față cu orcii, care i-au biruit. Câțiva bărbați s-au luptat cu îndârjire și au izbutit să răzbească până în Brethil, dar cei mai mulți au căzut răpuși ori au fost luați în captivitate; după care orcii au ajuns la gospodăriile lor și le-au jefuit și le-au pârjolit. Fără să mai piardă vremea, au apucat-o către apus, căutând Drumul, căci acum voiau să se întoarcă pe meleagurile de la miazănoapte cât mai repede cu putință, dimpreună cu prăzile și cu captivii.

Numai că iscoadele proscrișilor i-au mirosit la vreme: și, cu toate că nu se prea sinchiseau de captivi, tâlhărirea Pădurenilor le-a ațâțat lăcomia. Túrin gândea că era primejdios a se arăta orcilor, înainte de a ști câți numărau aceștia; dar proscrișii n-au vrut să-i dea ascultare – aveau trebuință de multe lucruri acolo în sălbăticie, iar unora dintre ei începuse să le pară rău că-l aleseseră pe Túrin drept căpetenie. Așa s-a făcut că Túrin a pornit înainte, luându-și-l doar pe Orleg drept tovarăș, ca să iscodească oastea orcilor, lăsându-l pe Andróg drept căpetenie în lipsa lui. I-a dăscălit ca în tot acest timp să nu-i lase să se răzlețească unii de alții și să stea bine ascunși.

Oștirea orcilor întrecea cu mult ceata proscrișilor, dar se afla pe un meleag unde rareori cutezaseră să vină și mai știau că dincolo de Drum se afla Taiath Dimen, Câmpia Străjuită, unde stăteau de pază iscoadele din Nargothrond; mirosindu-le a primejdie, erau cu ochii-n patru, iar propriile iscoade se furișau printre copaci, de-o parte și de alta a șirurilor care înaintau. Astfel au dat ei peste Túrin și Orieg, când trei iscoade s-au împiedicat de cei doi pitiți la pândă. Și cu toate că doi dintre orci au căzut răpuși, al treilea a scăpat fugind și-n timp ce fugea a strigat: Golug! Golug! Așa-i numeau ei pe noldori. Pe neașteptate, pădurea s-a umplut de orci, împrăștiați peste tot aproape neauziți, amușinând în lung și-n lat. Văzând că aveau puțină nădejde să scape, Túrin s-a gândit ca măcar să-i amăgească și să-i îndepărteze de bârlogul alor săi; înțelegând din strigătul orcului că aceștia se temeau de iscoadele din Nargothrond, a rupt-o la fugă împreună cu Orieg, spre apus. Hăitașii s-au luat de îndată după ei, până când, tot căutând și ferindu-se din calea lor, Túrin și Orieg au ieșit din pădure; acolo au fost de îndată zăriți și, tocmai când să treacă Drumul, Orieg a căzut doborât de nenumărate săgeți. Túrin însă a scăpat mulțumită cămășii de zale elfești și a fugit de unul singur în sălbăticiile de dincolo de Drum. Iute și viclean cum era, a izbutit să-i ducă de nas pe dușmani, adâncindu-se într-un meleag ce-i era străin, iar orcii, care se temeau să nu-i stârnească pe elfii din Nargothrond, i-au răpus pe captivi și au pornit în grabă spre miazănoapte.

 

Copiii Lui Hurin

 


Cartea Copiii lui Hurin poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: