Pe sub arcada înaltă a porții, deasupra căreia splendida cvadrigă a lui Lisip părea să ridice în aer pe Apollo și Diana, treceau din ce în ce mai mulți oameni. Ochii Ligiei fură izbiți de o priveliște minunată, despre care casa modestă a lui Aulus nu putuse să-i dea nici cea mai mică idee. Era momentul în care soarele asfințind, își așternea ultimele lui raze peste coloanele de marmură galbenă de Numidia, dându-le o strălucire de aur în irizări roze. Printre coloane, alături de statuile albe reprezentând danaide, zei sau eroi, se scurgea mulțimea de bărbați și femei, asemănători statuilor prin îmbrăcămintea lor – togi drapate, peplum-uri și stofe alunecând grațios în falduri moi, strălucind în lumina soarelui ce apunea. Un Hercule uriaș, cu capul încă în lumină, dar de la piept cufundat în umbra aruncată de o coloană, privea de sus la mulțimea aceea. Acteea îi arătă Ligiei senatori îmbrăcați în togi cu borduri late, cu tunici colorate și cu semiluni pe încălțăminte, cavaleri, artiști renumiți și matroane din Roma, îmbrăcate fie după moda romană, fie grecește, fie în fantastice costume orientale, cu părul coafat în formă de turn sau piramidă, sau pieptănat după chipul statuilor de zeițe, netezit pe cap și împodobit cu flori. Multora dintre bărbații și femeile care treceau, Acteea le rostea numele, adăugind în câteva cuvinte amănunte – uneori îngrozitoare, care-o înspăimântau pe Ligia, sau o umpleau de admirație și uimire. I se arăta o lume ciudată, a cărei frumusețe îi fermeca ochii, dar ale cărei contradicții nu reușea să le înțeleagă cu mintea ei de fată. În amurgul care învăluise cerul, printre șirurile de coloane nemișcate pierzându-se în adânc și peste oamenii asemănători statuilor, stăpânea o mare liniște. Părea că în peisajul de marmură trebuie să trăiască niște semizei lipsiți de griji, împăcați și fericiți, însă vocea domoală a Acteii dezvăluia una după alta tainele îngrozitoare ale acestui palat și ale acestor oameni. Iată, criptoporticul de colo, unde pe coloanele și pardoseala de marmură albă mai stăruie încă sângele lui Caligula căzut sub pumnalul lui Cassius Chereas; acolo a fost omorâtă soția lui, iar copilul zdrobit cu pietre. Dincolo, sub aripa aceea se află o hrubă subterană în care a pierit de foame, rozându-și mâinile, Drusus cel tânăr. Dincoace a fost otrăvit Drusus cel bătrân. Acolo s-a zvârcolit de spaimă Gemellus. Acolo a căzut în convulsii Claudius, dincoace Germanicus. Pretutindeni, aceste ziduri au auzit gemete și horcăituri de muribunzi, iar oamenii care se grăbesc acum la petrecere, îmbrăcați în tunici colorate, înveliți în togi, împodobiți cu flori și nestemate, sunt poate condamnații de mâine. Poate că pe chipul multora dintre ei zâmbetul ascunde spaima, neliniștea, nesiguranța pentru ziua de mâine. Poate că în clipa asta în inimile acestor semizei, în aparență lipsiți de griji și încununați, colcăie zavistia, lăcomia, invidia. Gândurile răvășite ale Ligiei, nu reușeau să țină pasul cu vorbele Acteii, și, în vreme ce lumea aceea strălucitoare îi atrăgea privirile cu o forță tot mai mare inima i se strângea înspăimântată, și sufletul îi fu cuprins brusc de un dor nespus, nemărginit, după Pomponia Graecina și după casa liniștită a lui Aulus, în care stăpânea dragostea și nu crima.
În acest timp, dinspre Vicus Apollinis s-apropiau noi valuri de oaspeți. De dincolo de poartă, se auzea larmă, dominată de strigătele clienților care-și conduseseră patronii. Prin curte și printre colonade forfotea un furnicar de sclavi ai Cezarului, sclave, băieți, soldați pretorieni care făceau de strajă la palat. Ici și colo, printre fețele albe și măslinii, apărea câte-o față neagră de numid sub o cască cu pene, cu verigi mari aurii în urechi. Se aduceau lăute, citere, buchete de flori crescute în seră, căci era toamnă târzie, lămpi portative de argint, aur sau aramă. Murmurul tot mai intens al discuțiilor se amesteca cu clipocitul havuzului, ale cărui valuri, roze în luminile amurgului răsfrânte de sus pe marmură, se spărgeau parcă-n suspine.
Acteea se oprise din povestit, dar Ligia continua să se uite, căutând pe cineva în mulțime. Deodată, fața ei se îmbujoră. Printre coloane apărură Vinicius și Petronius, îndreptându-se spre marele triclinium, frumoși, calmi, asemănători unor zei în togile lor albe. Când printre oameni necunoscuți zări aceste două fețe cunoscute și apropiate, mai ales când îl văzu pe Vinicius, Ligia simți că o mare greutate i s-a luat de pe inimă. I se păru că-i mai puțin singură. Dorul acela fără margini după Pomponia și după casa lui Aulus, care o copleșise cu câteva clipe mai înainte, încetă brusc să mai fie dureros. Ispita de a-l vedea pe Vinicius și de a vorbi cu el înăbuși celelalte sentimente. Zadarnic evocă în amintirea ei tot ce auzise despre nelegiuirile din casa împăratului; cuvintele Acteii și avertismentele Pomponiei rămaseră ca niște ecouri îndepărtate. Deodată, își dădu seama că nu numai obligația, ci și propria ei dorință o îmboldește să meargă la petrecere. Gândindu-se că peste câteva clipe va auzi iarăși glasul acela drag și plăcut, care-i vorbise despre dragostea și fericirea demnă de zei și care îi mai răsuna și azi în urechi ca un cântec, se simți cuprinsă de bucurie.
Deodată, bucuria aceasta o înspăimântă. O înfiora gândul că trădează și învățătura curată în care fusese educată, și pe Pomponia, și pe sine însăși. Altceva este să mergi din obligație și altceva să te bucuri de o asemenea obligație. Se simți vinovată, nedemnă, pierdută. O cuprinse disperarea și-i veni să plângă. Dac-ar fi fost singură, ar fi îngenuncheat și ar fi început să se bată în piept, repetând: „e vina mea, vina mea!” Ţinând-o de mână, Acteea o conduse prin camerele interioare în marele triclinium, în care urma să se desfășoare banchetul dar ea vedea negru înaintea ochilor, urechile-i vâjâiau de emoțiile prin care trecuse, iar inima îi zvâcnea în piept, înăbușind-o. Zări ca prin vis mii de lămpi clipind pe mese și pe pereți și tot ca într-un vis auzi aclamațiile cu care era întâmpinat împăratul, care-i apăru ca prin ceață. Strigătele o asurzeau, strălucirea o orbea, parfumurile o amețeau și, mai mult moartă decât vie, abia o mai recunoscu pe Acteea, care o așeză la masă, ocupând și dânsa un loc alături.
După o clipă, auzi adresându-i-se o voce joasă, cunoscută:
– Salut pe cea mai frumoasă dintre fecioarele de pe acest pământ și dintre stelele de pe cer! Te salut, divină Callina!
Tresărind, Ligia, întoarse capul: alături de ea ședea Vinicius.
Era fără togă, căci comoditatea și obiceiul cereau să scoți toga la petreceri. Era îmbrăcat într-o tunică roșie, fără mâneci, cu broderii de argint în chip de frunze de palmieri. Brațele-i erau goale și-aveau prinse deasupra cotului, după, obiceiul oriental, două brățări late de aur. De la cot în jos erau epilate cu grijă, netede, însă prea musculoase, adevărate brațe de ostaș, făcute pentru sabie și scut. Pe cap purta o cunună de trandafiri. Cu sprâncenele lui îmbinate deasupra nasului, cu ochii lui minunați, cu pielea bronzată, Ligiei îi apăru ca o personificare a tinereții și a forței, atât de frumos, încât, deși își mai revenise întrucâtva, abia reuși să îngaime…
– Te salut, Marcus…
Cartea Quo vadis poate fi achiziționată de la: