/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 20 aprilie 2019: Ultimul mohican – James Fenimore Cooper

După ce îl cercetă atent, vânătorul se înapoie la locul lui. Trecând din nou pe lângă doamne, se opri o clipă admirându-le frumusețea și răspunse cu o satisfacție vădită la înclinarea din cap a lui Alice, pe care aceasta o însoți cu un surâs amabil. Când ajunse lângă iapa care-și alăpta mânzul, făcu de asemenea un scurt popas, ca să ghicească cine ar putea fi proprietarul mârțoagei. În sfârșit, se reîntoarse lângă Heyward.

– Un mingo rămâne tot un mingo! începu el cu glas scăzut, dând din cap. Și dacă Dumnezeu l-a croit așa, nu-l pot schimba nici mohawkii, nici vreun alt trib. Dacă am fi singuri, adică dacă mi-ați îngădui să-l las pe acest nobil alergător pradă lupilor, aș putea să vă conduc eu însumi într-o oră la fortul Kaward, căci nu facem mai mult de o oră până acolo; doar că, însoțiți de doamnele pe care le-am văzut, acest lucru nu este posibil.

– De ce? Firește, sunt obosite, dar mai pot merge călare câteva mile.

– Nu-i posibil! repetă vânătorul hotărât. N-aș vrea, să fac nici măcar o milă pe întuneric însoțit de acest curier indian, chiar dacă mi s-ar da cea mai bună pușcă din colonii. În pădure sunt ascunși irochezi, iar mișelul vostru de mohawk știe prea bine unde să-l afle, ca un bun însoțitor ce este.

– Așa credeți? întrebă Heyward, aplecându-se pe șa și vorbind în șoaptă. Mărturisesc că eu însumi am avut oarecare bănuieli, deși am căutat să mi le ascund, prefăcându-mă că am încredere în el numai pentru, a nu-mi înspăimânta însoțitoarele. Tocmai pentru că îl suspectez am refuzat să-l mai urmez și am hotărât să merg eu înainte, silindu-l să vină după mine, precum vezi.

– Mi-a fost de ajuns numai să-l privesc ca să-mi dau seama că-i un bandit, zise cercetașul, apăsând cu degetul pe buze în semn de prudență. Ticălosul stă acum rezemat de copacul acela stufos care iese deasupra tufișurilor; piciorul lui e drept în fața trunchiului și, de unde mă aflu, pot-adăugă el, bătând ușor pe patul puștii -să-i trimit un glonț între gleznă și genunchi, care o să-l lecuiască o lună întreagă de pofta de a mai dă târcoale prin pădure. Dacă mă întorc la el, vicleanul ăsta ar putea să bănuiască ceva și ar dispărea printre arbori ca un cerb speriat.

– Nu pot să admit asta, poate-i nevinovat. Deși parcă sunt convins de trădarea lui.

– Niciodată nu riști să te înșeli dacă-l socotești pe un irochez trădător, spuse vânătorul, ridicând instinctiv pușca.

– Stai! strigă Heyward. Trebuie să mai avem răbdare. Și totuși, am toate motivele să cred că ticălosul m-a înșelat…

Vânătorul, care ascultându-l pe maior renunțase la planul de a-l schilodi pe curier, se gândi puțin, făcu un semn și cei doi indieni, însoțitorii săi, veniră îndată lângă el. Le spuse ceva cu însuflețire, în limba lor delawară și, deși vorbea în șoaptă, după gesturile sale se vedea prea bine că le descria situația dușmanului lor ascuns. Curând, ei înțeleseră exact despre ce era vorba și, lăsându-și puștile, se îndepărtară făcând un lung ocol și intrară în desișul pădurii, fiecare pe altă parte, cu atâta băgare de seamă, încât era imposibil să le auzi zgomotul pașilor.

– Acum, domnule maior, duceți-vă la el, spuse vânătorul, și țineți-l pe acest bandit de vorbă. Cei doi mohicani ai mei or să-l înhațe fără să-i strice nici măcar zugrăveala de pe trup.

– O să-l înhaț eu însumi! spuse Heyward cu semeție.

– Dumneata?! Ce poți face călare împotriva unui indian care se ascunde în tufe?

– Am să descalec.

– Credeți că atunci când o să vadă că ați scos un singur picior din scară va mai aștepta să-l scoateți și pe celălalt? Cine are de-a face cu indieni în pădure, trebuie să procedeze ca ei dacă vrea să o scoată la capăt. Haide, duceți-vă la ticălosul ăsta Și faceți-l să creadă că-l socotiți cel mai credincios prieten pe câte îl aveți pe pământ.

Heyward se pregătea să urmeze acest sfat, deși rolul pe care trebuia să-l joace nu se potrivea firii sale mândre. Totuși, fiecare moment care trecea îl convingea din ce în ce mai mult că încrederea nesăbuită ce o avusese în indian îl pusese într-o situație foarte critică. Soarele asfințise și pădurea se cufunda repede într-un întuneric adânc, ce îi amintea că era ora aleasă de obicei de sălbatici pentru a-și executa planurile lor șirete, de nemiloasă răzbunare.

Foarte îngrijorat, îl părăsi pe vânător, iar acesta începu să vorbească tare cu străinul care, în cursul dimineții, se alăturase atât de puțin protocolar grupului condus de maior. Trecând pe lângă doamne, le spuse câteva cuvinte de încurajare și constată cu plăcere că, deși erau obosite după o zi de drum, păreau dispuse a crede că încurcătura în care se aflau nu se putea datora decât unei întâmplări. Lăsându-le să creadă că se sfătuiesc asupra drumului ce urmează să-l apuce, maiorul mai înaintă puțin și își struni calul lângă arborele de care se rezemase, posomorât, curierul…

– Uite, Magua îi spuse el, căutând să dea vocii sale o notă de încredere și sinceritate – vine noaptea și totuși suntem la aceeași distanță de fortul William-Henry ca și azi dimineață, când am plecat din tabăra lui Webb. Mă tem că te-ai înșelat în privința drumului, și eu de asemenea. Din fericire, am întâlnit însă un vânător, acela pe care îl auzi acum vorbind cu maestrul nostru de muzică; el cunoaște toate potecile și ascunzișurile pădurii și mi-a făgăduit să mă conducă într-un loc unde vom putea să ne adăpostim până în zori.

– E singur? întrebă indianul într-o engleză stricată, fixându-l pe maior cu ochii scânteind.

– Singur? repetă șovăitor Heyward, căci era prea novice în arta de a minți pentru a o folosi fără ezitare. Nu, Magua, nu este singur, de vreme ce suntem împreună.

– Atunci, Vulpea Șireată 18va pleca, zise călăuza, apucând foarte liniștit o mică traistă pe care o avea lângă el. Așa, Fețele-Palide nu vor mai avea de văzut pe lângă ei decât oameni de aceeași culoare cu dânșii.

– Cine să plece? Cine se cheamă Vulpea Șireată?

– Este numele pe care părinții săi canadieni l-au dat lui Magua, răspunse indianul, mândru că avea o poreclă, deși nu știa probabil că cel care i-o dăduse nu-i asigura defel reputația de om cumsecade. Pentru Vulpea Șireată, noaptea este totuna cu ziua, atunci când Munro o așteaptă.

– Cum va da socoteală Vulpea Șireată tatălui celor două fete, comandantul fortului William-Henry? Va îndrăzni să-i spună scoțianului cel aprig că le-a lăsat fără îndrumare, după ce i-a făgăduit să le călăuzească?

– Cu toate că el, Cap încărunțit, are glas puternic și brațul lung, pe Vulpea Șireată, cât va fi în pădure, nu-l vor ajunge» nici glasul și nici brațul lui.

– Dar mohawkii ce vor zice? îl vor îmbrăca în fuste și-l vor sili să rămână în wigwam19 cu muierile, căci nu li se va părea dettin să-l țină printre ei, în rândul războinicilor.

– Vulpea Șireată știe urma drumului către marile lacuri și e în stare să regăsească oasele părinților săi, răspunse neînduplecat curierul.

– Haide, Magua, haide, suntem doar prieteni! De ce să ne certăm? Munro ți-a promis o răsplată bună pentru serviciile tale. Îți făgăduiesc și eu una. Odihnește-te, deschide-ți traista, mănâncă ceva! N-avem timp de pierdut. Îndată ce doamnele vor mai prinde puține puteri, vom pleca.

– Fețele-Palide sunt câinii femeilor lor, murmură indianul în limba lui. Și când ele au chef să mănânce, războinicii trebuie să părăsească tomahawk-ul, ca să le hrănească lenea.

– Ce spui, Vulpe?

– Vulpea a zis: așa-i bine!

Indianul ridică ochii asupra lui Heyward cu o atenție vădită, însă întâlnindu-i privirile, întoarse capul, se așeză calm pe pământ, deschise traista, scoase câteva rămășițe de provizii și începu să le mănânce, după ce privi în jur precaut.

– Bine! zise maiorul. Vulpea va avea putere și ochi destul de buni ca să găsească drumul mâine dimineață.

Tăcu puțin, auzind în depărtare un zgomot ușor de frunze mișcate; simțind însă că trebuie să distragă atenția indianului, adăugă îndată:

– Trebuie să pornim înainte de răsăritul soarelui, altfel Montcalm ar putea să ne iasă în cale și să ne taie drumul spre fort.

Mâna lui Magua alunecă de la gură de-a lungiți coapsei și, rămânând cu ochii în pământ, își întoarse capul într-o parte, își umflă nările și ciuli urechile. Stătea complet nemișcat, parcă la pândă.

Heyward, care-l urmărea cu cea mai mare băgare de seamă, își liberă încet piciorul drept din scară și duse mâna spre pielea de urs care acoperea pistoalele sale de la oblânc, cu intenția de a lua unul, însă acest plan fu iute dejucat de atenția indianului, ai cărui ochi păreau că văd totul în același timp, deși nu mișcau și nu se uitau nicăieri. În vreme ce maiorul șovăi încă asupra hotărârii ce trebuia să ia, Vulpea Șireată se ridică în picioare cu atâta băgare de seamă încât mișcându-se nu provocă nici cel mai mic zgomot. Heyward simți atunci că trebuia să se decidă pe loc și, trecând un picior deasupra șeii, coborî de pe cal, hotărât să-l rețină cu forța pe perfidul său însoțitor. Totuși, pentru a nu-i da de bănuit, căută să pară calm și prietenos.

– Vulpea Șireată nu mănâncă? zise el, dându-i porecla care părea că-l măgulește cel mai mult. Pâinea nu-i bine coaptă? Pare uscată. Îmi dai voie să văd? Poate găsesc ceva din mâncarea mea care să-ți placă.

Magua îl lăsă să întindă mâna spre traistă și îi îngădui chiar să i-o atingă, fără să se arate deloc neliniștit, dar fără că atitudinea sa concentrată să se schimbe întrucâtva. Când simți însă degetele maiorului urcând încet de-a lungul brațului său gol, îl lovi peste mână și, scoțând un strigăt pătrunzător, dintr-o singură săritură dispăru în desiș. Imediat, Chingachgook se ivi ca o nălucă și alergă pe urmele fugarului. Instantaneu, un strigăt al lui Uncas păru să-l anunțe că l-a zărit. Un fulger neașteptat lumină un moment pădurea și detunătura care urmă dovedi că vânătorul trăsese un glonț de pușcă.

Ultimul Mohican


Cartea Ultimul mohican poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: