/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 20 ianuarie 2018: Zburătorii nopții – George R.R. Martin

Mărimea este greu de imaginat, greu de estimat. Uriașă, uriașă… Nu am nici un instrument, doar calculatorul din brățară, nu pot face măsurători exacte, dar apreciez… Vreo sută de kilometri… Cel mult trei sute de kilometri lungime. Nu este o masă solidă, desigur, câtuși de puțin. E delicată, fragilă, nu e o navă așa cum le cunoaștem noi. Este… Oh, minunată… Cristal și funigei, este vie, cu propriile ei luminițe, o operă uriașă și complicată de păienjenișuri… Cumva îmi amintește de vechile nave cu vele solare, folosite în zilele dinaintea motosmicelor, dar construcția aceasta gigantică nu-i solidă, nu poate fi împinsă de lumină. De fapt, nu-i câtuși de puțin o navă. Este complet deschisă spre spațiu, nu are cabine etanșe, sau module de întreținere a vieții, cel puțin nu sunt vizibile, sau poate sunt mascate de altceva și nu, nu pot crede așa ceva, este prea deschisă, prea fragilă. Se deplasează destul de rapid. Îmi pare rău că n-am instrumente care să-i măsoare viteza, dar e suficient că sunt eu aici. Îmi îndrept scuba perpendicular pe traiectoria ei, ca s-o interceptez, dar nu pot spune că voi reuși. Se mișcă mai repede decât noi. Nu cu viteza luminii, nu, mult mai încet, dar, presupun, totuși mai iute decât Zburătorul Nopții cu motoarele lui nucleare. Este numai o presupunere.

Volcrynul nu are o propulsie vizibilă. De fapt, mă întreb cum se poate asta – poate că este totuși o corabie solară, accelerată prin laser, cu milenii în urmă, de o civilizație acum distrusă în urma unei catastrofe inimaginabile – dar nu, este prea simetrică, prea minunată, păienjenișurile, pânzele gigantice și scânteietoare din zona centrală, măreția ei…

Știu că trebuie s-o descriu și să fiu mult mai precis. E greu, sunt prea surescitat. Este uriașă, așa cum am spus, lungă de kilometri. Aproximativ – stați să număr – da, aproximativ octogonală ca formă. Focarul, centrul, este o zonă strălucitoare, un miez întunecat, înconjurat de o porțiune luminoasă mult mai mare, însă numai zona întunecoasă pare complet solidă – porțiunile luminoase sunt translucide, poți zări stelele prin ele, deși cu spectrele deplasate către purpuriu. Pânze, le voi numi pânze. Din centru, opt piloni lungi – imens de lungi, nu tocmai egal distanțați, deci nici nu-i un adevărat octogon – aha, văd mai bine acum, unul dintre piloni se mișcă, pânzele se ondulează – înseamnă că sunt mobile, proiecțiile acelea, iar păienjenișul se întinde între piloni de jur împrejur, dar sunt… O structură stranie, câtuși de puțin simpla pânză a unui păianjen. Nu pot sesiza vreo ordonare în structurile acelea, în liniile păienjenișurilor, dar simt, sunt sigur, că ordinea există, că înțelesul așteaptă să fie descoperit.

După aceea, luminile. Am pomenit despre lumini? Strălucesc mai puternic în jurul centrului, iar acum sunt foarte puternice, de un violet pal. Deci o radiație vizibilă, dar la limită. Mi-ar plăcea să fac o determinare în ultraviolet a navei, însă n-am instrumente… Luminile se deplasează. Pânzele parcă unduiesc, iar luminile aleargă întruna în susul și în josul pilonilor, cu viteze diferite și, uneori, se pot zări alte lumini, ce traversează păienjenișurile, mișcându-se prin structuri. Nu știu ce sunt, sau dacă provin din interiorul navei, ori din exteriorul ei.

Legendele volcryn… Ceea ce văd nu prea seamănă cu legendele, nu întru totul. Deși, gândindu-mă, îmi amintesc un raport Nor T’alush, conform căruia navele volcryn erau incredibil de uriașe, dar îl considerasem o exagerare. Și luminile… Niște lumini au fost frecvent pomenite în legătură cu volcrynii, totuși relatările au fost atât de vagi încât puteau însemna orice, puteau descrie orice, de la un sistem laser-propulsor până la simpla iluminare exterioară, acum înțeleg ce voiau să spună. Ce mistere! Nava este încă prea departe de mine ca să zăresc toate detaliile. Cred că zona centrală, întunecată poate fi o navă reală, o capsulă vie. Volcrynii trebuie să se găsească înăuntru. Cât aș fi dorit ca echipa mea, telepatul meu să fi fost acum cu mine… Era un clasa I, i-am fi putut contacta, am fi putut comunica… Câte lucruri am fi putut învăța! Câte au văzut ei! Gândiți-vă cât de veche este nava aceasta, cât de bătrână este rasa, de câtă vreme sunt plecați! Mă uluiește. Comunicarea cu ei ar fi un miracol, un miracol extraordinar, însă ei sunt atât de deosebiți…

 – D’Branin, șopti repezit psipsiha. Nu simți?

Bărbatul o privi de parcă o vedea pentru întâia oară.

 – Tu îi poți simți? Ești o III, îi poți simți puternic acum?

De mult timp. De mult timp.

 – Poți transmite? Vorbește-ie. Unde se găsesc? În centru?

 – Da, făcu ea și izbucni în râs.

Râsul era ascuțit și isteric și d’Branin trebui să-și amintească faptul că era o femeie foarte bolnavă.

 – Da, în centru, d’Branin, de-acolo vin impulsurile. Numai că greșești în legătură cu ele. Nu-i câtuși de puțin vorba de ei. Legendele tale sunt toate niște minciuni, n-aș fi surprinsă dacă noi am fi primii care au văzut vreodată volcrynul tău atât de aproape… Ceilalți, străinii ăia ai tăi, ei doar simțeau – puternic, dar de la distanță. Sesizau puțin din natura volcrynului în visele și viziunile lor și modelau restul pentru a li se potrivi. Nave și războaie și o rasă de călători eterni, totul este… Este…

 – Ce vrei să spui, prietenă? Întrebă uluit d’Branin. Ești confuză. Nu pricep.

 – Nu, rosti psipsiha cu o voce deodată blândă. Nu-nțelegi, nu-i așa? Nu poți simți, așa cum simt eu. E atât de limpede acum… Pesemne așa simte tot timpul un I. Un I plin de esperon.

 – Ce simți? Ce?

 – Nu-i vorba despre niște ei, Karoly. Este un ceva. Viu, Karoly și aproape lipsit de inteligență, te asigur.

 – Lipsit de inteligență? Nu, cred că greșești, nu distingi corect. Accept, dacă spui tu, că este o singură creatură, un singur măreț și minunat călător stelar, dar cum poate fi lipsit de inteligență? Tu i-ai simțit, i-ai simțit mintea, emanațiile telepatice. Tu și toți sensibilii Crey și toți ceilalți. Poate că gândurile lui sunt prea străine ție, ca să le poți citi.

 – Poate, recunoscu psipsiha, dar ceea ce disting nu-i câtuși de puțin străin. Doar animalic. Gândurile lui sunt încete, întunecate și stranii, cu greu se pot numi gânduri… Slabe. Creierul trebuie să fie uriaș, cu asta sunt de acord, însă nu poate fi orientat pe gândire conștientă.

 – Ce vrei să spui?

 – Sistemul de propulsie, d’Branin. Nu simți? Impulsurile… Amenință să-mi explodeze țeasta. Nu poți ghici ce conduce blestematul de volcryn prin galaxie? De ce evită hăurile gravitaționale? Nu poți ghici cum se deplasează?

 – Nu, răspunse d’Branin, dar chiar atunci lumina înțelegerii îi scaldă chipul și privi înapoi, spre imensitatea volcrynului, cu luminile sale mișcătoare, cu pânzele unduindu-se, apropiindu-se mereu și mereu, peste ani-lumină, peste secole-lumină, peste eoni.

Când o privi din nou pe psipsiha, rosti un singur cuvânt:

 – Te-ki.

Tăcerea umplu lumea lor.

Ea încuviință.

 

Melantha se strădui să ridice injectorul și să-i apese pe o arteră. Se auzi un fâsâit puternic și drogul îi năvăli în corp. Rămase întinsă, încercând să se gândească. Esperon, esperon, de ce era atât de important? Ucisese telepatul, îl făcuse victima propriilor sale aptitudini, îi triplase puterea și vulnerabilitatea. Psi. Totul revenea la psi.

Ușa interioară a ecluzei se deschise. Cadavrul decapitat pătrunse înăuntru…

Se deplasa spasmodic, cu mișcări nefirești, fără să desprindă tălpile de pe podea. Se prăbușea în timpul înaintării, pe jumătate strivit de propria-i greutate. Fiecare zvâcnitură era brutală și neașteptată; o forță hâdă îi purta un picior înainte, apoi pe următorul. Înaintă încet, cu brațele rigide.

Dar înainta.

Melantha își adună toate puterile și începu să se târască, îndepărtându-se de el, fără să-i slăbească din ochi.

Gândurile i se învârteau în cerc, căutând fragmentul lipsă, soluția problemei de șah, fără să găsească nimic.

Cadavrul se deplasa mai repede decât ea. Clar, vizibil, se apropia mereu.

Melantha încercă să se scoale. Ajunse în genunchi, cu inima bubuind. Apoi căută să-și îndrepte un picior. Se căzni să ridice sarcina imposibilă de pe umerii ei. Era puternică, se autoîncurajă. Era modelul îmbunătățit.

Însă când își lăsă toată greutatea pe un singur picior, mușchii nu izbutiră s-o țină. Căzu cu stângăcie și, când se izbi de podea, avu senzația că se prăbușise de pe o clădire. Auzi un trosnet sec și un cuțit de durere îi străbătu brațul cu care încercase să amortizeze impactul. Strânse din ochi, stăvilindu-și lacrimile și-și înăbuși țipătul.

Cadavrul se găsea la jumătatea coridorului. Își dădu seama că se deplasa, probabil, pe niște picioare rupte. Nu-i păsa.

Zburatorii Noptii

 


Cartea Zburătorii nopții poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: