Fragmentul zilei – 21 aprilie 2018: Plopii Din Berlin – Anne B. Ragde

După plecarea doctoriței, Margido rămase singur la bucătărie cu tatăl care, în sfârșit, se așeză pe un scaun, cu capul plecat și mâinile în poală. Mâini de fermier, negre în jurul unghiilor și negre în fiecare crăpătură a pielii. Fata lui cea mare studia agricultura la facultate, la Is. Băiatul mort care era acum în drum spre morgă într-o duminică seara, puțin înaintea Crăciunului, nu era moștenitorul principal. Nu el trebuia să preia ferma. De parcă asta ar putea ajuta la ceva. Dar polițistul crezuse în mod evident că asta ar putea avea importanță.

 – Eu vreau să vă ajut cu tot ce îmi stă în putere, începu Margido. Voi trebuie să hotărâți cum vreți să…

 – Ocupă-te tu de toate. Eu nu mă simt în stare. O înmormântare. Să-l înmormântăm pe Yngve e ceva de neimaginat. Este absolut fără nici o noimă.

 – Le-ați anunțat pe surorile lui? Tatăl ridică fața.

 – Nu.

 – Trebuie anunțate. Și restul familiei.

 – Mâine dimineață.

 – Bine. Încearcă să faci lucrurile pe rând acum, spuse Margido și puse în voce întreaga lui compasiune. Știa cum se face. Mai întâi anunțul. Poate să apară marți.

 – Nu mă simt în stare.

 – Sigur că nu, te înțeleg. De aceea vă dau o broșură pe care să vă uitați și mă întorc mâine dimineață. Pe Ia ora zece, e bine?

 – Nu contează când.

 – Atunci, vin Ia ora zece.

Tatăl trase spre el broșura și o deschise Ia întâmplare.

 – Simboluri funerare, citi el. Un simbol funerar. Simbol funerar? Ce cuvânt ciudat!

 – Este un mic desen care se pune deasupra anunțului.

 – Înțeleg. Nu știam însă că se numește așa. Când a murit tata, mama s-a ocupat de toate și când a murit mama, s-a ocupat de toate soră-mea. Trebuie s-o sun și pe ea. Am fost împreună la petrecere în seara asta. Am cumpărat și darul împreună. O față de masă de in, cred că era. Făcută la Roros sau țesută  la Roros. De cineva.

 – În mod sigur, frumoasă.

 – Da. Chiar era frumoasă. Se clătina pe scaunul pe care ședea cu broșura în mână. Margido știa că tatăl încerca să găsească niște explicații. Explicații pe care Margido renunțase de multă vreme să le mai caute, cu toate că toți credeau că el Ie știe. De multe ori oamenii îl întrebau. În moarte zăcea un fel de neputință, care n-a încetat niciodată să-I fascineze, dar să o explice nu putea. Nu găsea nicăieri un adevăr, poate doar în ritualuri.

 – Nu poți să alegi tu un simbol funerar? întrebă tatăl.

 – Sigur că pot. Dar poate să vă facă bine. Să alegeți singuri. Vă veți aminti apoi înmormântarea. Mai târziu. Atunci va fi important pentru voi sa fi fost așa cum trebuie.

Obișnuia să facă mici pauze între cuvinte, de parcă le-ar fi căutat. Nu simțea nici urmă de cinism când făcea asta, știa că pentru cei cu care vorbea, situația era unică pe pământ, unică în viață. De aceea se străduia să nu vorbească mecanic, nu-i lăsa să înțeleagă cât de des spunea lucrurile astea, nu trebuia să pară o mașinărie cu un robot pe dinăuntru care spunea exact ce trebuie și întotdeauna la fel. În orice caz, aproape întotdeauna.

 – Polițistul a spus că lui Yngve îi plăceau foarte tare păsările, spuse el.

 – Da.

 – Poate o rândunică, spuse Margido. Deasupra anunțului.

 – E înnebunit după rândunicile care își fac cuiburi în ograda noastră. Scrie. Scria într-un carnet data când veneau din țările calde, ele sunt ultimele păsări călătoare care sosesc. Abia pe la începutul lui iunie. Știi, e cam târziu pentru alte păsări călătoare. Putea să privească ore în șir la puii care învățau să zboare pe deasupra grajdului.

 – Da, poate e bine să punem o rândunică atunci. În anunț.

 – Iubea grozav de mult natura. Grozav de mult. Îți vine să crezi că un fiu de fermier iubește natura de la sine, dar el o iubea într-un alt fel. Eu nu mă gândesc prea mult la natură, dacă înțelegi ce vreau să spun, asta e munca mea, e în jurul meu pretutindeni, se înțelege de la sine. Dar Yngve era preocupat de lucrurile ce ar fi putut fi altfel, ne cicălea mereu cu chestia asta cu sortarea gunoaielor, cu recultivarea terenurilor, cu faptul că dispar fermele. Sigur, și eu mă gândesc la treburile astea. Dar pentru el erau importante! Doar n-am timp să. Nu înțeleg de ce el. Avea doar șaptesprezece ani. Lua lecții de condus mașina. Avea deja o mașină în șopron, o Toyota veche. Dar nu-i prea plăcea s-o meșterească, nu era genul lui, credea că va pomi când o să aibă permisul în buzunar și o să-i bage cheile în contact. Și noi care ne îndopam cu prăjituri și cafele, căscam gura la poze la afurisita aia de petrecere, în timp ce el.

 – Cred că ar fi cazul să te odihnești un pic acum. E târziu și mâine va fi o zi lungă.

Tatăl tăcu, plecă capul, își privi mâinile și spuse încet:

 – O rândunică. Să fie o rândunică, în orice caz. Mulțumesc.

 – N-ai pentru ce. Sigur că nu. Nu uita, ai tabletele alea acolo.

 – Nu-mi trebuie. În zori dau mâncare la animale. Trebuie să mă scol devreme.

Nu era circulație aproape deloc. Malul fiordului Kors era acoperit de un fum înghețat, dar deasupra apei luna desena franjuri de lumină. Mașina se răcise ca gheața. Când puțin mai târziu coti pe dramul ce urca spre ferma Neshov, cu lunga lui alee de foioase, privi fix în față. Oricum știa că la ora asta, nu era lumină la ferestre și că doar becul de afară stătea aprins, văzuse asta altă dată.

Deschise radioul, drumul pe care ocolise rămase undeva în urmă, se auzi muzica săltăreață a unui acordeon. Se simți în mod brusc și surprinzător ușurat și chiar un pic vesel, dar nu știa precis din ce cauză. Avea rar sentimentul acesta. Să fi fost oare din cauză că descoperise scânteierea aceea de durere în ochii doctoriței?

Când a doua zi dimineața se reîntoarse la ferma familiei Kotum, casa era plină de lume. Preotul bisericii Byneset ședea la masa din bucătărie. Părintele Fosse, cum îl numeau cu toții, era un om ceva mai în vârstă decât Margido. Era slab și puțin încovoiat sub haine, dar avea o strângere de mână caldă și apropiată. Era întotdeauna ordonat, punctual și plin de profesionalism, nu toți preoții erau așa; unii îi pisau și îi înnebuneau pe cei de la pompe funebre de parcă treaba acestora din urmă era să-l ajute pe preot, și nu pe rudele mortului.

Bucătăria devenise arena femeilor. Bărbații erau trimiși într-una din camerele de zi ale casei stil vagon, lungă și bine întreținută. Mama băiatului ședea în bucătărie pe un scaun și privea cu mirare la tot ce se întâmpla în jurul ei. Cinci femei cu ochii înroșiți de plâns, între ele probabil o soră și mătușa băiatului, se ocupau de mâncare, cafele, cești, farfurii, șervețele, zaharnițe. Femeile aveau noroc, pentru că puteau să-și facă întotdeauna de lucru cu gătitul și servitul mesei, pe când bărbații trebuiau să-și poarte durerea în tăcută nemișcare. Nu s-ar fi cuvenit ca tatăl să-și facă de lucru pe afară chiar astăzi, dar dacă mama s-ar fi apucat să facă zece litri de compoziție pentru clătite, nimeni n-ar fi găsit chestia asta nepotrivită. Dacă zăpada s-ar fi așternut peste noapte groasă de un metru, poate atunci bărbatul ar fi putut să iasă și să facă o pârtie, dar nimic altceva, și nici atunci nu e sigur că vecinul n-ar fi venit să dea zăpada la o parte pentru a-l ajuta într-un fel.

Tatăl închise ușa dinspre bucătărie, agitația de acolo nu se mai auzea acum, și spuse îndreptându-se spre Margido, înainte să-și ia mâna de pe clanță:

 – O fată, o fată l-a părăsit. Sâmbătă seara. Nici n-am avut habar că ar fi putut să aibă o prietenă.

Se lăsă să cadă pe canapea, corpul i se prăbuși parcă, umerii împungeau cămașa groasă.

 – Suferință din dragoste, șopti el. Când te gândești că și-a luat viața pentru o suferință din dragoste. Că și-a luat. Întreaga lui viață. Pentru o fată care nu l-a vrut. O fată.

Nimeni nu se uitase la broșura pe care Margido o lăsase acolo, el își dădu seama prea bine acum. În plus, avea cu el acum încă o broșură cu diferite modele de sicrie. Încă o barieră ce trebuia depășită. Dar trebuia să aibă sicriul astăzi pentru aranjarea cadavrului și seara trebuia să-l ducă la capelă.

 – Când vine sora cea mare a lui Yngve? întrebă el.

 – Ingebjerg? Peste câteva ore, cred. Margido încuviință din cap. Deci trebuia să stabilească acum ce fel de sicriu vor să aleagă.

 – Vreți să-l vedeți astă-seară? Cu toții? întrebă Margido.

 – Da, sigur că da.

– Da, e bine să faceți asta, spuse preotul și își puse coatele pe genunchi. Fetele trebuie să-l vadă. Sau măcar să li se ofere posibilitatea asta, în orice caz. Dacă nu vor, nu va fi cu supărare. Dar Margido se pricepe așa de bine să aranjeze lucrurile frumos. Va fi frumos, un pas mai departe ca să depășiți durerea asta și șocul în care vă aflați cu toții, Lars.

A urmat un lung moment de tăcere.

 – Trebuie să hotărâm ce scriem în anunț, spuse Margido.

 – O rândunică, spuse tatăl.

Margido scoase un carnet din servietă. Îi părea bine că preotul era de față și că preotul îl convinse pe tată că era bine să scrie „neprețuitul nostru” deasupra numelui Yngve Kotum și „ne-a părăsit pe neașteptate” dedesubt. Preotul era de părere că tatăl trebuia să o cheme și pe mama băiatului, care încremenise pe un scaun la bucătărie, să vadă dacă și ea este de acord, dar bărbatul nu o chemă. Și tot preotul îl ajută pe Margido să pună în ordine și numele celor din familie, un fel de arbore genealogic cu josul în sus, sub numele băiatului, data nașterii și data morții.

 – Câteva versuri. Vrei să scriem și câteva versuri în anunț? întrebă Margido.

 – Versuri? Tatăl îl privi cu o uimire sinceră.

Plopii Din Berlin


Cartea Plopii Din Berlin poate fi achiziționată de la:

 

La începutul paginii