/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 22 aprilie 2018: Hax Grid – Bogdan Gheorghiu

Niciodată nu își imaginase cartierul ăsta pe timp de ziuă, așa că în Makhm era în permanență noapte. Nu exista ieșire, și o știa. Oamenii erau puțini, iar majoritatea ar fi preferat să-l liniștească un pic, cu o rangă după ceafă, să-i ia toți banii, apoi să-i pună niște întrebări. O parte din aceștia, ca și o parte din ceilalți, erau jucători care se conectaseră la serverul deschis de el, fiecare cu supradoza de StimAccel luată. Praf sau la sticlă. Niciodată nu și-l injectau. Fizicul trebuia să fie complet relaxat.

Probabil toți erau în sală. Toți intraseră ca să se distreze. Mai puțin el.

– Ce-ai văzut? Trebuie să ne spui tot.

– Ia mai scutiți-mă, oameni buni. Când am intrat eu era deja pe jos.

Andrei, administratorul de sală. Un tip scund și de modă veche. Purta ochelari, chiar dacă implanturile erau ieftine. Avea o pereche moștenită de la părinți, care o moșteniseră de la bunici, care o moșteniseră de la străbunici, care, probabil, o cumpăraseră. Nimeni nu știa, și asta nu fiindcă Andrei ar fi fost un tip secretos, ci fiindcă, la rândul lui, nu avea habar. Pelerina gri, roasă de timp, îi dădea un aer ciudat. Un pustnic modern, într-o lume suprapopulată.

– Ai intrat? De unde?

– Din camera de-alături. Eram pe server.

– Serverul sălii? Ce făceai pe server, cu sala plină?

– Setări. Apropo, ce vă interesează? Ce legătură are cu ancheta?

– Ești obligat prin lege să răspunzi la toate întrebările. Ce setări?

– Nu mai știu. Lăsați-mă în pace! Nu știu ce s-a întâmplat și basta! Unde l-ați dus pe tip?

– Informație confidențială, zise unul din cei doi, mai mult mecanic, întorcând spatele și ieșind nemulțumit.

Plecaseră lăsând ușa deschisă. Vântul pătrundea, aducând praf, resturi de tot felul și un miros insuportabil, o combinație a tuturor mirosurilor ce se puteau simți la ora șase seara pe străzile lăturalnice din Văgăună.

Pe Cari îl racolaseră cam la trei zile după începerea investigațiilor. Nu acceptau ca o persoană din afara poliției să se implice într-o anchetă. Dar acum era altceva. Iar Cari Căpățână era exact omul de care aveau nevoie. Un mim. Genul dezinteresat, care făcea totul din proprie inițiativă. Unul din puținii mimi liber-profesioniști. Îl convinseseră foarte greu să lucreze pentru ei. S-ar fi lipsit, dacă ar fi avut de ales. Dar Cari era cel mai bun din Văgăună, iar în restul Bucureștiului nu prea puteai găsi un mim.

Era în „branșă” de la 16 ani. Acum avea 24. Mentorul lui murise încercând să spargă Makhmul unuia din cei mai buni Hackeri din zonă. Din câte își aducea aminte, era vorba chiar de Marcel, zis Cowboy. Acceptase și din dorința de a vedea ce e cu hackerul ciudat de care se tot vorbea.

Găsiseră Makhmul lui Marcel intact, pe serverul sălii. Administratorul de sală, ca hacker, îl păstrase în speranța că descoperă ceva. Cari știa asta. Intrase cu Crashield-ul propriu In codul programului, care era protejat de scutul aproape perfect al hackerului. Privise timp de două zile lumea generată dc Cowboy. Văzuse cele mai mici detalii. Ca mim, Cari Căpățână nu avea nevoie de StimAccel. Se putea concentra în totalitate la joc, fără ajutor. Intrase „curat” în sală.

– Te-au trimis să intri. Nu, moșule?

– Da.

– E liber. N-am decât două rezervări/Mergi și ia-ți Nimicu’ de-acolo.

În timp ce Cari se îndrepta spre sertarul cu micro-casete, Andrei strigă, făcându-l să tresară și să se întoarcă brusc:

– Ai grijă. Marcel ăla, tipu’ pe care-l cauți, a spart protecția cerebrală a Makhmului. Orice a fost, l-a terminat. Nu știu unde l-au dus curcanii, da? E-n comă mai mult ca sigur. S-ar putea să-l găsești acolo, viu și nevătămat. Nu e-ntreg la minte. S-a-ntâmplat ceva necurat, omule. N-a avut protecție. D-aia nu l-a deconectat. Ai grijă ce faci.

Casca pe cap, Nimicul inserat în terminal. Avea în minte universul lui Marcel, cu exactitate. Atinsese perfecțiunea, ca mim. Nu se gândea la nimic altceva. Makhmul generat din Nimicul lui, același gen de Nimic folosit și de Cowboy, era mulat pe gândurile lui, interceptate ca unde psi. Gândea lumea lui Marcel.

Garajul întunecat era perfect cunoscut de Cari. Se orienta ușor, având încă în minte unele detalii din lumea pe care o mimase. Ştia că Tipu’ era acolo.

Scoase cuțitele subdermale de la încheieturile mâinilor.

– Cine ești și ce dracu’ cauți aici?

– Cari Căpățână.

– De ce te-aș crede?

– E lumea lui Marcel, Tipule. Marcel e blocat aici. Am mimat tot.?

– Ce număr am la mași…

– B-164-DAR. Un RoTepo verde.

– OK.

Retrase cuțitele.

– Ce vrei?

– Unde-i Marcel?

– 50 de parai.

– Unde-i?

Scosese vizibil capetele micro-tunurilor laser implantate în umeri, ca doi ochi roșii lucind în semi-întunericului garajului și reflectându-se de pe substitutul epidermal metalic pârtia descoperit de pelerina enormă a Tipului.

– Nu încerca să mă iei cu fente de-astea, Căpățână.

Laserele se retraseră involuntar. Cari pierduse controlu implanturilor.

– Să văd banii.

– Mai bine mă lipsesc. N-am banii ăștia și n-am de unde să fac rost de ei fără să ies în evidență. Şi nu vreau să ies în evidență.

Se îndepărta către conul de lumină difuză al singurului neon din garaj, cel de deasupra ieșirii. Tipu’ nu-i mai ținea implanturile sub control.

Un RoTepo cromat porni în marșarier către Tip. Loviți acesta căzu artistic peste două pubele de carton răsturnatei ameliorând șocul. O a doua lovitură îl strivea lent de perete Se opri la timp.

Implantul de control pentru sisteme computerizat! Funcționase. A doua lovitură îi afectase grav Tipului controlul implanturilor.

– Acum nu mă mai dezactivezi. Unde e Marcel?

Între zid și mașină, Tipu’ dispera.

– Sus. Urci pe scara din dreapta. E ușa din capăt.

– Cod

– Nu-l știu. Nu-i proprietatea mea. Nu l-am dus eu acolo.

Micul turn al lui Ralph era aproape de garaj. Își adusese aminte cu greu codul ușii, dintre micile detalii pe care le mimase. Ralph lipsea. Şi Marcel.

Camera de la intrare era mică, plină de tablouri abstracte 2D, mai mult sau mai puțin clasice. Pereți neîngrijiți, cu tencuiala căzută, tot felul de pete greu identificabile completând decorul. Următoarele camere semănau bine, mobila puțind a lemn putrezit, rafturile pline de cărți offline, pe hârtie, bineînțeles vechi.

La etaj era ceea ce Cari dedusese că se putea numi camera de zi a lui Ralph. Aceiași pereți distruși. Tablourile, însă, erau capodopere de grafică 3D, unele chiar animate, destul de noi și într-o stare relativ bună. Asta, în ciuda petelor de cristal lichid ce apăreau din loc în loc, trădând mici defecțiuni. Mobila din plastic negru și din metal. Nu erau cărți offline, doar holograme statice, holo-bibelouri, cum le numeau unii nostalgici ai perioadei pre-holo.

Pe o masă cromată, în centrul camerei, stătea un terminal destul de nou. Camera asta contrasta puternic cu restul. Era o bijuterie într-un morman de noroi. Una cam neșlefuită, dar era.

Terminalul îl interesa pe Cari. Scaunul ergonomie al lui Ralph era cel mai confortabil pe care stătuse vreodată. Un Ephos original.

Ecranul era împăienjenit de icon-uri, majoritatea e-cărți și jocuri. Jocuri… Dar nici o cască. Probabil juca pe monitor, în stilul vechi. Pe total, Ralph era un tip de modă veche, nostalgic prin excelență.

Un icon mai ciudat: „Dă clic aici, Hector”, scria sub el. Hector… Cine era Hector? Nu mai ținea minte. DeichUb mesajul la care trimitea shortcut-ul cu pricina.

„Hector, sunt plecat. Dacă ai intrat și citești mesaju du-te în baie. Trage de capacul W. C.-ului până se rupe, apoi apasă ambele butoane ale chiuvetei. Se va deschide lift către beci, unde e prizonierul. E cu scanare A. D. N. Nu merge digital. Ia prizonierul și pleacă. Ţi-am lăsat banii chiar în cabina liftului Căpățână vine după el. Încă n-a aflat nimic.”

Intuia că, probabil, prizonierul era Marcel. Dar cine e acel Hector? Vreun client de-al lui Ralph?

În beci era o beznă umedă. Ca niște ace înțepându-i pielea. Durea. Hector mergea în față, sub amenințarea armei găsite de Cari într-un sertar din casa lui Ralph.

– Dacă mă împuști, nu afli nimic. Şi, oricum n-o să-ți spun nimic.

Realiză că Hector avea dreptate, însă nu în sensul în care vroia el să aibă. Oricum, nu i-ar fi spus nimic. Fusese util doar la lift. Trase. Cele trei săgeți străpunseră pieptul lui Hector, care căzu zbătându-se. Trei mici explozii în cușca toracică îl omorau treptat.

Mergând cu lanterna la maxim, Cari nu observase până atunci lumina slabă care venea de undeva din dreapta, ca printr-o ușă deschisă în perete. Se apropie, mergând apoi către punctul din care părea că iese lumina. Stinse lanterna. Lumina apărea și dispărea la intervale de câteva secunde.

Ajunse în dreptul ușii. Era spartă. Pe jos – o bucată de fier contorsionat alături de rămășițele plastice ale ușii. Probabil fusese barată cu plăci de fier, apoi aruncată în aer. Ușa era la capătul unui coridor lung, care se termina cu o altă ușă distrusă în același mod. Lumina venea dintr-o sală mare, în care dădea coridorul. Pașii lui îl înspăimântau. Ştia că e singur, dar ecoul pașilor făcea să pară că e urmărit.

Sala era enormă, rotundă, cu instalații dispuse simetric. O simetrie radială perfectă. Beznă, atenuată parțial de lumina puternică a reflectorului rotativ din centrul tavanului. Nesiguranță. Când el era în lumină, restul îi părea amenințător. În centru se afla un tub vertical, cablat la instalațiile de pe pereți. Se apropie, făcând câte o jumătate de pas înapoi la fiecare pas înainte. Reflectorul era al unei camere de supraveghere care avea nevoie de lumină în bezna de aici. Dar probabil că nimeni nu mai supraveghea.

Tubul. Înăuntru era un om. Marcel. Dezbrăcat, plin de sânge, cu cabluri înfipte în cap. Ridica privirea.

Hax Grid


Cartea Hax Grid poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: