/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 23 aprilie 2018: Faraonul – Boleslaw Prus

Prințul se întoarse acasă. Îngrijorat cum era, îl chemă pe Tutmozis.

– Trebuie să mă înveți, îi spuse el, cum să fac rost de bani.

– Aha! zâmbi spilcuitul lui prieten. Asta-i o știință pe care n-o poate învăța nimeni în școlile preoților, fie ele cât de înalte, și în care eu aș putea fi mag…

– În școli se învață că nu se cade să împrumuți bani, rosti prințul.

– De nu m-aș teme că-mi spurc buzele de necredință, aș zice că unii preoți își pierd timpul zadarnic. Cu toate că-s sfinți, nu-s decât niște bieți oameni! Nu gustă carnea, se mulțumesc cu o singură soție, ori ocolesc chiar cu desăvârșire femeile și nici nu știu măcar ce însemnează să împrumuți bani. Sunt bucuros, Ramses, că înțelepciunea aceasta o vei cunoaște cu ajutorul sfaturilor mele. Înțelegi, cred, încă de pe acum, câte suferințe se pot ivi din lipsa de bani. Lipsit de bani, omul n-are poftă de mâncare, doarme neliniștit, privește femeile cu uimire, ca și cum s-ar întreba: „La ce slujesc oare?” În cel mai răcoros templu simte cum îi dogoresc obrajii, iar în mijlocul deșertului, pe arșița cea mai cumplită îl scutură fiorii înghețului. Ochii îi sunt pironiți înainte, ca ai unui om cu mintea rătăcită; nu aude ce i se spune, umblă de cele mai multe ori cu peruca ciufulită și uitând s-o ungă cu uleiuri parfumate, potolindu-se numai, și asta pentru scurtă vreme, în fața unui singur ulcior cu vin tare. Fiindcă, de cum își recapătă simțirea, sărmanul vede iară cum pământul îi fuge din nou de sub picioare… Văd bine, continuă Tutmozis, după mersul tău neliniștit, după felul cum îți atârnă mâinile, că în clipa asta ești deznădăjduit din pricina lipsei de bani. În curând vei simți însă ceva, de parcă ți s-ar ridica de pe piept un sfinx uriaș. Iar mai târziu vei cădea într-o molcomă stare de uitare a necazurilor din trecut și a creditorilor de azi, apoi… Ah, Ramses, ești un om fericit, te așteaptă lucruri neobișnuite! Fiindcă atunci când va veni sorocul și creditorii vor începe să te viziteze sub motiv că-ți aduc omagii, vei fi ca un cerb urmărit de câini sau ca fecioara egipteană care, luând apă din râu, zărește deodată spinarea colțuroasă a crocodilului.

– Toate astea par a fi foarte vesele, îl întrerupse Ramses, râzând, dar nu aduc nicio drahmă…

– Oprește-te, sări Tutmozis. Chiar în clipa asta mă duc la cămătarul fenician Dagon, iar diseară, chiar dacă nu-ți va fi dat încă banii, îți vei recăpăta liniștea. Porni repede, se așeză într-o lectică mică și, înconjurat de slugi, precum și de alți tineri ușuratici ca și el, pieri pe aleile parcului.

Înainte de asfințitul soarelui veni în casa moștenitorului fenicianul Dagon, cel mai de seamă cămătar din Memfis. Era un om în puterea vârstei, cu pielea gălbuie, uscățiv, dar bine legat. Purta o tunică albastră, peste care era încins cu o centură albă, dintr-o țesătură subțire. Avea părul mare, strâns într-un inel de aur, și o barbă la fel de mare, neagră. Părul acesta bogat și natural făcea o impresie deosebită, în comparație cu perucile și bărbile false ale egiptenilor sclifisiți.

Locuința moștenitorului era plină de tineri. Unii se aflau la parter, unde se îmbăiau și se ungeau cu uleiuri parfumate; alții jucau șah și dame, sus, la etaj, iar un alt grup, în tovărășia câtorva dansatoare, beau sub corturile de pe cerdac. Ramses nu bea, nu juca, nu stătea de vorbă cu femeile, ci se plimba într-un colț al cerdacului, așteptându-l nerăbdător pe fenician. Când îl zări venind pe alee, în lectica lui trasă de doi măgăruși, se duse la etajul întâi unde se afla o cameră liberă.

Peste o clipă, Dagon apăru în ușă. Îngenunchind în prag, glăsui:

– Te salut, soare nou al Egiptului! Îți urez să trăiești veșnic, iar faima ta să se întindă până la îndepărtatele țărmuri unde răzbesc corăbiile feniciene… Ridicându-se, la porunca prințului, continuă să vorbească, gesticulând într-una: Când vrednicul Tutmozis se opri în fața colibei mele (casa mea-i o colibă de lut pe lângă palatul tău, erpatre!), pe fața lui era o strălucire atât de vie, încât pe dată i-am strigat soaței mele: „Tamar, prea-cinstitul Tutmozis nu vine din partea lui, ci din partea cuiva care este mai presus decât el, așa precum Libanul este mai presus de nisipurile mărilor.” Iar ea mă întrebă: „De unde știi, stăpâne, că neîntrecutul Tutmozis nu vine din partea lui?” „Știu, căci n-ar putea veni să-mi înapoieze banii împrumutați, fiindcă nu-i are și nici nu poate veni după alți bani, fiindcă nici eu n-am așa ceva…” În clipa aceea ne-am înclinat amândoi în fața vrednicului Tutmozis. Iar când ne-a spus că măria-ta ceri cincisprezece talanți de la robul tău, mi-am întrebat soția: „Tamar, mi-a dat oare inima un semn nepotrivit?” „Dagon, răspunse ea, ești atât de înțelept, încât ar trebui să fii sfetnicul moștenitorului tronului!”

Cu toate că era stăpânit de cea mai vie nerăbdare, Ramses continua să-l asculte pe Dagon. El, care se învolbura ca o furtună în fața propriei sale mame și în fața faraonului!

– Când ne-am dat seama, când am înțeles, continuă fenicianul, că măria-ta îmi ceri să te slujesc, în casa noastră a pătruns o bucurie atât de mare, încât am poruncit să se dea slugilor zece ulcioare de bere, iar soția mea, Tamar, mi-a cerut să-i cumpăr cercei noi. Eram așa de bucuros că, venind aici, n-am îngăduit să fie bătuți măgarii, iar când tălpile mele nevrednice au atins podeaua casei tale, am scos un inel de aur (mai mare decât acela pe care destoinicul Herhor i l-a dat lui Eunana) și i l-am dăruit sclavului măriei-tale, care mi-a turnat apă să-mi spăl mâinile. Fie-mi îngăduit s-o întreb pe înălțimea-ta de unde are ulciorul acela de argint, din care mi s-a turnat apă?

– Mi l-a vândut Azarias, fiul lui Gaber, pe doi talanți.

– Evreul? Înălțimea-ta cumpără de la evrei? Ce-o să spună zeii?

– Azarias e negustor ca și voi, răspunse moștenitorul.

Auzind vorbele astea, Dagon își cuprinse capul cu amândouă mâinile și începu să scuipe și să bocească:

– O, Baal, Tammuz!… O, Baalit!… O, Astoret!… Azarias, fiul lui Gaber, un evreu, să fie negustor de-o seamă cu mine?! O, picioarele mele, de ce m-ați purtat aici? O, inimă, pentru ce înduri o durere atât de vie și o asemenea batjocură? Măria-ta, strigă fenicianul, bate-mă, taie-mi mâna dacă voi măslui aurul, dar nu-mi spune că un evreu poate fi negustor. Mai degrabă va cădea Tirul, mai degrabă locul Sidonului va fi acoperit cu nisip, decât să ajungă un evreu negustor! Ei nu sunt în stare decât să mulgă caprele lor slăbănoage, ori, sub amenințarea biciului egiptean să amestece lutul cu paie! Dar niciodată nu vor putea face negoț!

Nu se știe de ce, dar prințul fu cuprins de mânie. În curând însă se liniști. Ceea ce i se păru și lui ciudat, fiindcă până atunci nu-și înfrânase mânia față de nimeni.

– Așadar, zise el deodată, îmi poți împrumuta, cinstite Dagon, cincisprezece talanți?

– O, Astoret! Cincisprezece talanți? Vorbești de atâta bănet încât ar trebui să stau jos, ca să mă gândesc bine…

– Atunci, așază-te!

– Pentru un talant, zise fenicianul, așezându-se nestingherit pe scaun, poți avea douăzeci de lanțuri de aur, sau șaizeci vaci de lapte frumoase, ori zece sclavi pentru muncă, ori un sclav care știe să cânte din flaut, să picteze și poate chiar să tămăduiască. Un talant e o avere nespus de mare!

Prințului, îi luciră ochii.

 

Faraonul


Cartea Faraonul poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: