Fragmentul zilei – 21 iunie 2018: O carte închisă – Gilbert Adair

Problema e una mai generală, oricum, decât aceea pusă de orbirea în sine. În trecutul meu, de câte ori un optician sau oftalmolog aprindea un creion-torță în ochiul meu sau de câte ori eram nevoit să-mi frec prea tare sau timp îndelungat ochiul, părea că ajungeam să văd – ei bine, ce anume? Retina? Suprafața interioară a orbitelor? Suprafața lor exterioară? Oricum ar fi fost: cu cratere, cicatrizat, lunar, cu o textură la fel de roșie și aspră ca pielea unei firave păsări abia născute, la fel de opac precum un prespapier de sticlă de prost gust, vederea lui era întotdeauna neliniștitoare. Îmi amintea de cele dintâi convulsii ale pământului din acea secvență a Fantasiei lui Walt Disney, intitulată Sacre du Printemps. Mi-a amintit că ochii sunt, înainte de toate, două părți ale trupului, lucruri, unități care pot fi pierdute, rupte, distruse adică, așa cum știu bine de-acum, pot fi scoase din cap și ținute în mână sau chiar lăsate să ți se rostogolească în palmă. «Dinăuntrul» capului meu nu s-a născut niciodată ideea, dacă nu cumva s-a întâmplat «să mă gândesc» la asta, că în realitate am doi ochi, nu unul. Din această perspectivă, eram un Ciclop uman; ochiul meu de Ciclop, așa cum îl concepeam eu, era deopotrivă spectatorul și oglinda lumii; lumea, așa cum o vedeam și o luasem eu în stăpânire – adică, așa cum intenționam s-o iau în stăpânire –, era, într-un sens propriu, înăuntrul ochiului (îndepărtați ochiul și veți fi îndepărtat și lumea). Ochiul, atunci, nu ar fi decât prespapierul de sticlă de prost gust despre care am vorbit mai sus, care, spre deosebire de unul dintre acele mici boluri nostalgice de Crăciun (cel în care începe să ningă îndată ce l-ai întors) ar fi închis în el însăși viața.

Dar chiar îmi «vedeam» propriul ochi? Cum se poate vedea un ochi pe el însuși? Să vadă înăuntru sau, ca să zic așa, autoreferențial? Chiar și atunci, în trecut, eram miop, chiar și atunci nu puteam vedea lumea decât prin ochelari. Totuși, în mod miraculos, puteam vedea suprafața aceasta lunară la fel ca posesorii unei vederi bune. Cu ce o vedeam totuși? Fără îndoială, cu ajutorul acelui reflex atavic al vederii, instinctiv, despre care am vorbit deja și care ajunge să transceadă înseși organele de văz ale omului.”

– Iartă-mă că te plictisesc, John, dar vreau să adaug ceva. După „Trebuie să văd, chiar dacă intenționez acest lucru sau nu”, vreau să adaugi – în paranteze – ceva de genul „rog cititorul să încerce el singur să-și închidă ochii și să aibă dovada faptului că, chiar și așa, continuă să vadă” – pune-l pe „vadă” în ghilimele – „chiar dacă ceea ce vede este purul nimic”.

– Vrei să adaug acum?

– Da, vreau.

– Bine. Poți s-o mai dictezi o dată? Mai rar de data asta.

– „Rog cititorul să încerce el singur să-și închidă ochii…”

– Stai puțin, trebuie să găsesc locul.

– Gata. Dă-i drumul.

– „Rog cititorul să încerce el singur să-și închidă ochii…”

– Iartă-mă…

– Ce mai e?

– Nu vrei să zici „să încerce el sau ea singură”?

– Doamne ferește, nici vorbă! Ți-am spus deja că n-am de gând să devin sclavul acelei porcării de PC. Devine absolut straniu. „Rog cititorul sau cititoarea să-și închidă ochii, și să încerce el sau ea…”

– Bine, bine, „și să încerce singur”… zi mai departe.

– „Să-și închidă ochii și să aibă dovada faptului că, chiar și așa, continuă să vadă, chiar dacă ceea ce vede este purul nimic.”

– Închid paranteza?

– Da. Rahat, acum îmi dau seama, prea mulți de „chiar” în aceeași frază. Și mă gândesc cu groază cum oi fi scris Sacre du Printemps. Nu contează, o să reluăm după pauză. Mă întreb cât de lung e textul. Aproximând, aș zice că trebuie să aibă cam opt sute de cuvinte. Șapte sute cincizeci.

– O secundă și-ți zic imediat.

– Cum? Nu-mi zice că ești vreun geniu matematic. Cum li se spune? Savanți nebuni?

– Nu, sigur că nu. Pun Mac-ul să-mi numere cuvintele.

– Ce curiozitate! E ceva ce nu știe să facă?

– Nu prea. Gata. Șapte sute și șaptezeci și cinci de cuvinte. Fără titlu și dată, șapte sute șaptezeci.

– Șapte sute șaptezeci?

– Trebuie să recunosc, ai fost surprinzător de aproape.

– Când ai trăit în preajma cuvintelor atâta amar de vreme, treburile astea îți intră-n reflex.

– Deci, Paul, ești mulțumit?

– Nu știu ce să zic. După-amiază m-aș putea hotărî să scot tot pasajul.

– Ce?

– Glumeam, John, glumeam. Dar te-am avertizat. Undeva pe viitor, și nu doar o dată, exact asta se va întâmpla. Dacă cititorul sare vreo pagină din carte, atunci e clar că autorul ar fi trebuit s-o scoată el singur. Chestia aia deșteaptă – cine-a zis-o? Oscar Wilde? Flaubert? – cum că trebuie să îți petreci o dimineață întreagă ca să te hotărăști unde să pui o virgulă și apoi toată seara ca să o scoți iarăși nu e o glumă. Va trebui să te obișnuiești și tu cu asta, așa cum am făcut-o și eu.

– Sunt sigur că-mi va deveni obișnuință. Între timp, ce zici de-o cafea? Asta dacă nu cumva preferi ceva mai tare. Un pahar de vin, poate?

– Nu, nu, nu. Cafea și nimic mai mult. Un scriitor nu trebuie să bea niciodată când scrie. E la fel de periculos ca atunci când conduci și bei.

– Serios? Și-atunci ce zici de Hemingway? Sau Charles Bukowski?

– Bukowski e de rahat.

– Și Hemingway?

– Ăsta e genul de scriitor care crezi tu că sunt eu, John? Slobod la gură? Dur? Bețivan?

– Îți fac cafeaua.

– Ei bine?

– Doamne, ce dulap spațios. Ai putea intra cu totul în el.

– Cunosc. Și cravatele?

– Sunt ceva aici.

– Da, în regulă. Dar este și cravata Cerruti printre ele?

– Scuze, mai descrie-mi o dată cum arăta.

– Din catifea. Cu niște pătrate colorate. Și eticheta Cerruti. Sau Cerruti 1880. Sau 1885. Ceva de genul, nu-mi aduc sigur aminte. Se scrie C, e, r, r, u, t, i.

– Le iau una câte una, da? Nu, nu, nu, nu, nu, nu. Ah, uite o Cerruti. Nu, asta are pe ea o spirală. Frumoasă cravată.

– Sincer acuma, John, aș prefera să te concentrezi asupra misiunii tale.

– Asta și fac.

– Nu, nu faci. Și înțeleg de ce. Dar ceea ce trebuie să înțelegi este că nu cravata în sine contează. De la accident – adică, de când am început să mă adun, ca să zic așa – am învățat să mă descurc singur prin labirintul lumii – deoarece, vezi tu, pentru mine lumea este un labirint – fără ochi. Dar dacă în lumea asta intervine vreo dezordine, pur și simplu eu nu mai funcționez. Deci, de exemplu, Old Ma Kilbride știe că ori de câte ori face curățenie fiecare scaun, lampă, fiecare nenorocită de scobitoare trebuie puse exact la loc, așa cum le-a găsit. Nici măcar cu un centimetru mai la stânga sau la dreapta. Altfel, vezi tu, chiar sunt orb.

– Păi, Paul, îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar, cât ai vorbit tu, eu m-am uitat prin toate cravatele și singura Cerruti este cea despre care ți-am vorbit deja. Îmi pare rău.

– Ca să vezi, e absolut incredibil. Nu mai știu ce să cred.

– Poate că doamna Kilbride a dus-o la curățătorie fără să te anunțe?

– Nu fi ridicol. Ți-am zis deja. N-ar pune mâna pe nimic înainte de a-mi cere întâi permisiunea.

– Bine, păi atunci poate c-a fost furată?

– Furată? O cravată Cerruti? Imposibil. Cine s-o fure? Nimeni nu vine pe aici în afară de doamna Kilbride și – nu l-ai cunoscut încă – nici că-mi vine a crede că tocmai domnul Kilbride a fugit cu cravata, ca să și-o pună când drege bălegarul. Bineînțeles că n-a luat-o nimeni. Sigur nu a căzut pe jos în dulap?

– M-am uitat deja.

– Sau poate că a alunecat în spatele – în spatele a nu știu ce?

– Nu.

– Extraordinar, absolut extraordinar. Destul de neliniștitor. Mă simt de parcă am încercat să încasez unul dintre cecurile lui Dumnezeu care s-a dovedit fals.

– Oh, John, nu te mai chinui să dai aia jos. Am tot folosit-o. Am mai folosit-o de multe ori înainte.

O Carte Inchisa


Cartea O carte închisă poate fi achiziționată de la: