"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 21 noiembrie 2017: Un diavol în paradis – Henry Miller

Și de fapt, chiar avea dreptate în această privință. S-a dovedit a fi un arbitru excelent. În prezența lui, ceea ce risca să se încheie într-o explozie de proporții sfârșea doar cu câteva lacrimi sau o cu perplexitate tăcută. De multe ori, când mă rugam să obosească, să plece și să ne lase în pace tot restul serii, simțeam că nevastă-mea făcea fix invers. În prezența lui, avea în sfârșit șansa de-a comunica cu mine sau de-a mi se adresa. Când eram singuri, ori ne scoteam ochii unul altuia, ori stăteam într-o tăcere mormântală. Moricand reușea să ridice la un alt nivel aceste certuri violente și prelungite, care deveniseră rutină. Ne ajuta – cel puțin pe moment – să ne izolăm gândurile, să le parcurgem fără patimă, să le examinăm din alte unghiuri, liberi de natura lor obsesivă. Acestea erau ocaziile în care înțelepciunea sa astrologică era de folos, căci nimic nu putea fi mai rece și mai obiectiv, mai liniștitor și mai stabilizant pentru victima unor emoții, decât imaginea astrologică a condiției sale dificile.

Dar nu toate serile erau irosite cu certuri și discuții, cu siguranță. Cele mai reușite seri erau cele în care îl lăsam să-și dea frâu liber. La urma urmei, monologul era punctul lui forte. Dacă ajungeam, din întâmplare, să vorbim despre pictură – fusese pictor în tinerețe – puteam fi siguri că discursul lui avea să ne recompenseze eforturile. Cunoscuse îndeaproape multe dintre figurile acum de succes ale artei franceze. Cu unii se întâlnise în vremurile sale îmbelșugate. Anecdotele privind „perioada lui de aur”, cum alesesem eu să o numesc – cei douăzeci sau treizeci de ani dinainte să apară fauviștii – erau delicioase, în sensul în care ai spune despre o masă bogată că e delicioasă. Erau tot timpul condimentate cu observații bizare, cărora nu le lipsea un anume farmec diabolic.

Pentru mine, perioada aceasta prezenta un interes vital. Simțisem întotdeauna că m-am născut cu douăzeci sau treizeci de ani prea târziu, regretasem mereu că în tinerețe n-am vizitat mai întâi Europa și că n-am rămas acolo. Să o văd înainte de Primul Război Mondial, vreau să zic. Ce n-aș fi dat să fiu tovarăș sau frate de cruce cu Apollindaire, Henri Rousseau le Douanier, George Moore, Max Jacob, Vlaminck, Utrillo, Derain, Cendrars, Gauguin, Modigliani, Cingria, Picabia, Maurice Magre, Leon Daudet și alții ca ei. Cât de minunat ar fi fost să pot trăi încântarea de a merge cu bicicleta pe malurile Senei, de a-i trece podurile înainte și înapoi și de-a străbate orășele ca Bougival, Chatou, Argenteuil, Marly-le-roi, Puteaux, Rambouillet, Issy-le-Moulineaux și altele asemenea, pe la 1910, mai degrabă decât în 1932 sau 1933! Cât de diferit ar fi fost să văd Parisul dintr-un tramvai tras de cai la vârsta de douăzeci și unu de ani! Sau să văd les grand boulevards ca un flaneur în perioada devenită celebră a impresioniștilor! Moricand putea invoca în mintea sa, în orice moment, toată splendoarea și nefericirea acelei epoci. El își putea provoca acea „nostalgie de Paris” la care Carco se preicepea atât de bine, pe care Aragon, Leon-Paul Fargue, Daudet, Duhamel și atâția scriitori francezi ne-au oferit-o de nenumărate ori. Era nevoie doar să menționeze numele unei străzi, un monument prostesc, un restaurant sau un cabaret care nu mai există, pentru ca rotițele să se pună în mișcare. Iar evocările sale aveau chiar și mai mult gust pentru mine, fiindcă el văzuse totul prin ochii unui snob. Oricât de mult ar fi participat, el nu suferise niciodată atât de mult ca bărbații de care povestea. Suferințele lui au început atunci când cei care nu fuseseră uciși în război nu-și puseseră capăt zilelor sau n-o luaseră razna au devenit faimoși. Oare și-a imaginat în zilele sale îmbelșugate, mă întreb, că va veni o vreme în care îl va implora pe bietul său prieten Max Jacob să-i dea câțiva bănuți, pe Max, care renunțase la lume și ducea o viață de ascet? Se întâmplă ceva oribil în lume atunci când vechii tăi prieteni se înalță deasupra liniei orizontului ca niște stele, când lumea însăși, odată un teren de joacă, a devenit un carnaval decrepit, un cimitir de visuri și iluzii.

Cum disprețuia Republica și tot ce reprezenta ea! De câte ori pomenea de Revoluția franceză, era ca și când s-ar fi aflat față în față cu însuși diavolul. La fel ca Nostradamus, stabilise că data exactă la care a început deteriorarea, năpasta, declinul era ziua în care le peuple – la canaille, cu alte cuvinte – preluase puterea. Acum, că mă gândesc, mi se pare ciudat că n-a vorbit niciodată de Gilles de Rais. La fel cum n-a vorbit niciodată de Ramakrishna, Milarepa sau Sfântul Francisc. Despre Napoleon, da. Bismark, da. Voltaire, da. Villon, da. Și Pitagora, desigur. Întreaga lume alexandrină îi era atât de familiară și vie în minte, de parcă ar fi cunoscut-o într-o viață anterioară. Și universul gândirii maniheiste era o realitate pentru el. În ceea ce privește învățăturile zoroastriene, se ocupa cu predilecție de acele aspecte care proclamau „realitatea răului”. E posibil, de asemenea, să fi fost de părere că Ahura Mazda îl va învinge în cele din urmă pe Ahriman, dar asta avea să se întâmple într-un viitor îndepărtat, atât de îndepărtat, încât orice speculație și chiar orice speranță ar fi devenit zadarnice. Nu, realitatea existenței răului era cea mai puternică convingere a sa. Era atât de conștient de acest lucru, încât nu se putea bucura de nimic pe deplin; în mod activ sau pasiv, exorciza în permanență spiritele malefice care dominau toate fazele, treptele sau sferele vieții.

 


Cartea Un diavol în paradis poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: