Fragmentul zilei – 20 noiembrie 2017: De ce este România astfel? – Vintilă Mihăilescu

Aparent paradoxal, condamnarea acestei imixtiuni în viața individului merge mână în mână cu condamnarea lipsei de implicare socială a Bisericii: vrem spitale, nu catedrale!

Dacă este adevărat că 20 de biserici monumente istorice au fost dărâmate în timpul comunismului doar în București, nu este mai puțin adevărat că, din 1990 până în prezent, au fost construite cam două sute de biserici pe an. „În România, în ultimii 15 ani, s‑a inaugurat câte o biserică nouă la fiecare două zile, nota de plată fiind achitată, într‑o măsură semnificativă, de bugetul de stat sau de bugetele locale. În România, în aceeași perioadă, din cauza unui buget insuficient alocat Ministerului Educației, s‑au desființat peste 21.000 de unități de învățământ – echivalent cu dispariția a patru școli în fiecare zi a fiecărui an!”, se arată într‑un comunicat al ASUR (Asociația Secular‑Umanistă din România) din 2015. BOR a răspuns imediat, prin glasul Prea Fericitului Daniel: „S‑a spus că sunt 18 mii de biserici și 400 și ceva de spitale. Sunt peste 20 de mii de unități medicale în țară, cu tot cu cabinete” – ceea ce constituie un sofism nu tocmai nevinovat.Și capul Bisericii Ortodoxe Române continuă: este vorba despre o „ostilitate comandată” față de Biserică! Dialogul seamănă cu cel dintre două partide politice rivale aflate în plină campanie electorală.

Dincolo de această retorică de o parte și de alta, întrebarea care se pune, în acest caz, este alta: cui îi este adresată, de fapt, această lozincă? Bisericii Ortodoxe Române sau statului? Dacă Biserica poate fi bănuită de exces de zel în construcția de biserici, ea nu poate fi făcută responsabilă de construcția de spitale și școli. Dar a cheltuit banii contribuabilului! Da, dar majoritatea acestor contribuabili își doresc și biserici și au contribuit ei înșiși la ridicarea lor.

„Implicarea socială” care se cere Bisericii Ortodoxe este formulată, și în această privință, prin referire la instituțiile sociale ale Bisericii Catolice și/sau la cele protestante din Occident. Comparativ cu acestea, BOR ar fi din nou în „întârziere”, o „excepție” în lumea creștină modernă. Dar nu despre „excepționalism” românesc este vorba aici, ci despre o diferență constitutivă și definitorie a ortodoxiei în genere. O diferență mai întâi de toate dogmatică, pornită încă de la Marea Schismă și dezvoltată divergent, în bună parte în jurul ideii de Persoană, pe filiația filioque‑ului catolic, respectiv a theosis‑ului ortodox și a principiului ipostatic aferent. O diferență formulată astfel de părintele Sofronie: „În conștiința dogmatică ortodoxă nu există nici o discordanță între Ființă‑Fire și Ipostasuri. Și Ființa, și Ipostasul sunt absolut identice, fără să se amestece unul cu altul. Această «identitate» sau «egalitate» între Persoană și Fire se pierde în perspectiva învățăturii romano‑catolice despre filioque, deoarece acolo se recunoaște pentru Fire o întâietate ontologică, o prioritate. Principiul obiectiv, suprapersonal, impersonal a strivit persoana. Instituția, comunitatea, colectivul prevalează în conștiința oamenilor și persoana slujește aceste țeluri” (2003). În mare măsură pe urmele lui Christos Yannaras, Nicu Gavriluță ajunge să vorbească despre ortodoxie ca formă de utopie, apelând pentru aceasta, în primul rând, tot la argumentul persoanei, „înțeleasă drept o ipostază a epifaniei divine” și astfel așezată în acest intermundus al „unui loc fără de loc” (1998: 12). De aici derivă și consecințe „vizibile”: „În ortodoxie se vorbește despre sfințirea apei, sfințirea veșmintelor preoțești, a crucii, a casei și a întregii vieți omenești. Deci simbolurile sunt ele însele, asemenea Zeului, sfinte. În spațiul catolic lucrurile stau altfel. În primul rând, se cultivă diferența dintre sfânt (sanctus) și sacru (sacer). Sanctus numește doar Dumnezeul Persoană. În schimb, simbolurile lui din această lume (Biserica, ritualul, obiectele cultului) sunt «doar» sacre” (Gavriluță, 1998: 13). Aceleași simboluri, în ipostaza lor factuală, sunt deci „doar sacre” în catolicism, în timp ce în ortodoxie prezența lor este purtătoare de „sfințenie” împărtășită. Prezența efectivă a simbolurilor ortodoxe în cotidianul românesc actual, bine‑venită pentru unii, detestabilă pentru alții, își are deci întemeieri și sensuri diferite în ortodoxie și rămâne coerentă cu această viziune ortodoxă. De aici, autorul trage însă următoarea concluzie: „Toate acestea mă îndreptățesc a crede că (ortodoxia) nu are a da seamă, în primul rând, de social și politic. Nu văd îndreptățită nici vorbirea despre păcatele ortodoxiei în încercarea românească de a ne situa pe calea atlantă a liberalismului și democrației. Sunt realități cu totul diferite (s.a.) pentru a se putea întâlni în această lume fără riscul unei siluiri și vulgarizări a sacrului” (Gavriluță, 1998: 15). Aici, profesorul Gavriluță pare mai degrabă teolog decât sociolog, căci aceste „realități cu totul diferite” se întâlnesc efectiv „în această lume” și nu putem face abstracție de acest fapt social.

Să trecem însă peste istoria milenară a acestor așezări diferite în lume a celor două Biserici, de care am declarat de la început că nu ne vom ocupa în cele de față, pentru a ajunge la zilele noastre și la problema implicării în societate a Bisericii Ortodoxe. Pe atunci consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte, Stelian Gomboș o rezumă, în calitatea sa de funcționar public, astfel: „Cooperarea și conlucrarea dintre Biserică și Stat în planul acțiunii sociale trebuie să plece de la asumarea demnității persoanei umane. În această perspectivă, doctrina socială nu poate fi expresia unei logici bazate exclusiv pe cifre și statistici. Inclusiv atunci când sunt dezvoltate programe de asistență socială care vizează angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui să facă abstracție de valoarea unică și irepetabilă a persoanei. (…) Adevărata semnificație a acțiunii sociale se descoperă în perspectiva împărăției lui Dumnezeu. Parteneriatul, raportul și dialogul dintre Biserică și Stat în planul asistenței sociale trebuie să țină cont că doctrina socială creștină este orientată de conștiința eshatologică” (2014). Această orientare eshatologică poate fi împărtășită și ecumenic, ca doctrină socială creștină în genere – ceea ce a și fost afirmat explicit în perioada de entuziasm provocat de vizita papei în România (e.g. Ică jr. și Marani, 2002). Modul în care este declinată această relație dintre Biserică și Societate în forurile ortodoxiei române este însă mai degrabă confuz și adesea prea puțin ecumenic. Printre altele, un exemplu îl constituie lucrarea dedicată special „teologiei sociale”, în care autorii (Valică et al., 2007) confirmă apologetic, pe de o parte, continuitatea și experiența Bisericii Ortodoxe Române în acest domeniu, dar afirmă, pe de altă parte, și că, până la data apariției cărții respective, nu exista, cu adevărat, o doctrină socială a Bisericii. Mai departe, autorii susțin că o astfel de doctrină socială ortodoxă trebuie să constituie un mijloc „prin care să se reducă distanțele dintre sacru și profan, dintre teologic și social” (Valică et al., 2007: 11), dar se consideră, totodată, că această teologie socială este un mijloc de evitare a secularismului (Valică et al., 2007: 62). De asemenea, afirmă necesitatea ca BOR să se deschidă la societatea (post)modernă și la „omul recent” (Valică et al., 2007: 11), dar se exclud, din această deschidere, componente și probleme cruciale ale acestei societăți, de la contracepție și homosexualitate la bioetică. În sfârșit, se invocă ecumenismul, dar se practică exclusivismul ortodox. Cum poate funcționa atunci, în realitate, acest „îndreptar” pe care autorii îl propun, explicit, Bisericii Ortodoxe Române?

Desigur, există și unele abordări mai consistente și mai coerente, dar acestea rămân mai degrabă la nivel de excepție. Autorii mai sus menționați au dreptate când invocă necesitatea unei „doctrine sociale” a Bisericii, dar se pare că exact în această privință Biserica Ortodoxă Română are cele mai mari dificultăți de adaptare și adecvare.

Nu este cazul aici să intrăm în complexitatea uriașă, teologică și culturală, a acestei diferențe de așezare în Lume. Dar, pentru cei care vor să știe de ce nu are ortodoxia noastră o „etică protestantă”, răspunsul se află undeva pe aici. Nu BOR, în alcătuirea sa actuală, refuză deci să se implice în social, ci ortodoxia este, de la originile sale, o lume puțin diferită, cu o viziune distinctă despre Lume, care nu are cum să se schimbe peste noapte. Şi, în cunoștință de cauză, este dificil de decis în ce privințe ar trebui să se schimbe cu adevărat…

 

 


Cartea De ce este România astfel? poate fi achiziționată de la: