Fragmentul zilei – 22 ianuarie 2021: Salvat de două ori – Thomas Graumann, Tricia Goyer

Cehoslovacia

August 1939

O ușoară zgâlțâială a umărului mă trezi din somn. Am căscat și mi-am deschis ochii, conștient dintr-odată ce zi era. Credeam că va fi o zi plină de aventuri. Doar după mai mulți ani aveam să știu că era ziua în care urma să fiu înșfăcat din ghearele morții. Prima oară când, copil fiind, eram salvat.

La opt ani, urma să fiu în acea zi într-un tren ce pleca din Cehoslovacia spre Marea Britanie. M-am ridicat imediat în picioare și am observat-o pe mama care stătea nemișcată lângă patul meu.

 – Tomík, este vremea să te trezești.

Se aplecă apoi spre mine și, cu degetul în dreptul buzelor, continuă:

 – Șșșș, să nu faci gălăgie. Nu vrem ca ei să te audă.

Se referea la soldații naziști ce locuiau în casa noastră. Cu cinci luni înainte, nemții invadaseră țara noastră. Începuseră cu ocuparea Regiunii Sudete, iar acum întreaga țară se afla sub dominația germană.

Toată viața mă simțisem bine și în siguranță. În primii mei ani de viață eu, părinții și fratele meu locuiserăm cu bunica în casa ei din Brno, unde aveam chiar și servitori. După ce mama s-a recăsătorit, ne-am mutat cu tatăl meu vitreg în Těšany, unde ei erau administratorii unei moșii scumpe. Locuiam într-un zamek, sau conac, și aproape toți oamenii din sat lucrau pentru părinții mei. Bucătarii făceau mâncare după indicațiile mamei, alții ajutau după cum era nevoie.

Dar acum, trecând prin camerele aproape întunecate, trebuia să las totul în urmă pentru câteva luni… sau cel puțin așa credeam eu.

Am coborât scările împreună cu mama până la ușa de la intrare, care se deschidea într-un hol larg spre curte. Am trecut pe lângă bucătărie și pe lângă sufrageria de zi cu zi. Sufrageria pentru mesele festive se afla la etaj și era conectată cu bucătăria printr-un lift. Era liniște în încăperi, nimeni prin preajmă. Trecând pe lângă camera copiilor, care era plină de jucării, m-am gândit la fratele meu mai mic, în vârstă de cinci ani, care încă dormea. Trebuia să vină și el în această călătorie, dar era bolnav. Tony avusese toată viața probleme cu ochii și era deseori bolnav. Mama îmi spusese că Tony va veni la mine cu următorul tren. Îmi plăcea ideea că fratele meu va fi și el cu mine în Anglia curând. Lui îi plăcea cel mai mult să se joace la nisip. Poate că aveau nisip și acolo unde mergeam. Ce bine ne-am fi putut distra împreună!

Fiind în mijlocul sezonului agricol, în curte erau parcate tot felul de utilaje. Mai încolo, în grajduri, erau îngrijite optzeci de vaci. Dimineața devreme se auzeau doar niște mugete slabe. În aer, se simțea mirosul de pământ proaspăt și de plante în creștere. Cu câteva luni în urmă căzuse grindină, astfel că numai ce începuseră să țâșnească frunzele verzi din pământ. Dincolo de haturi, în căsuțele aflate tot în proprietatea conacului, locuiau secerătorii – lucrătorii de la fermă împreună cu familiile lor. Eram prieten cu mulți dintre acei copii. Ce vor zice când vor vedea că nu mai vin să mă joc cu ei? Se vor întreba oare unde am plecat? Vor fi oare invidioși pe mine, când vor afla de minunata aventură în care am plecat?

Ochii îmi trecură de cealaltă parte a curții, spre atelierul fierarului, Karel Ardyl, care era și șoferul nostru și conducea și un tractor. Bineînțeles că el nu era acolo azi, ci stătea în uniforma de șofer lângă mașina ce ne aștepta. El urma să ne ducă pe mine și pe mama la gara din Brno, unde urma să ne întâlnim cu bunica, Helen Hochberg, ca să mergem împreună cu trenul până la Praga.

M-am așezat pe bancheta din spate a mașinii, lângă mama. Ea era îmbrăcată ca de obicei într-o rochie frumoasă și purta o pălărie. Mama arăta întotdeauna bine, oriunde s-ar fi dus.

 – Mergi în Anglia pentru două luni, îmi spusese mama când făcusem bagajele. Și, după ce pleacă Hitler, te vei putea întoarce acasă și vom fi iarăși împreună.

Totul trebuia însă făcut în taină. Nu era voie să afle nemții că urma să plec sau unde voi pleca.

Toate pregătirile de săptămâna trecută conduseseră spre acest moment. O croitoreasă venise câteva zile la noi ca să îmi facă haine noi. Ea venea în fiecare an să ne facă haine, dar de această dată, a fost diferit. Lucrase aproape în continuu ca să termine totul pentru călătoria mea.

Chiar ieri fusesem să îmi iau rămas bun de la tatăl meu natural. Șoferul nostru, Karel, m-a dus până la Brno, a parcat mașina și m-a dus într-o plimbare lungă până la atelierul de pantofi al tatălui meu. De când divorțaseră părinții mei și mama se căsătorise cu al doilea soț, Julius Hochberg, nu aveam voie să luăm legătura cu tata. În fiecare an, el îmi făcea o pereche de bocanci cu numele firmei lui în spate, care era tăiat fără excepție înainte de a ajunge cadoul sub bradul de Crăciun. De data aceasta însă, am petrecut o zi întreagă cu tata la atelierul său fără să pomenim ceva despre motivul pentru care mă aflam acolo.

Atelierul său era plin de soldați germani. Mișunau peste tot prin încăpere, vorbind unii cu alții și așteptându-și rândul pentru a fi serviți. Eram și încântat, și îngrozit de prezența lor. Erau străini și periculoși și, din cauza ocupației lor, totul se schimbase în atelier, în satul nostru și chiar și acasă la noi.

În atelier, statuia președintelui Masaryk era acoperită pentru a nu-i ofensa pe bărbații în uniformă. Ei cumpărau bocanci deoarece încălțămintea confecționată de tatăl meu li se potrivea mai bine și era mult mai confortabilă decât cea care le fusese dată din partea armatei germane. Pe atunci, soldații nu știau că tatăl meu era evreu. Mă îndoiesc că i-ar fi făcut asemenea vânzare dacă ar fi bănuit.

Când tata a închis în sfârșit magazinul, m-a luat cu el la cină. Ni s-a alăturat și unchiul, căci tata stătea cu familia lui în acea perioadă. Când ne-am luat rămas bun, am văzut cum fața i s-a umplut de întristare.

Călătoria cu trenul de la Brno până la Praga a părut interminabilă și, când ne-am apropiat de gara Wilson, prezența naziștilor în Praga ne-a fost evidentă. Am coborât din tren și am mers cu o mână în mâna mamei și cu una în a bunicii, cu ochii larg deschiși.

Soldații germani mișunau peste tot pe motociclete. Camioanele Wehrmacht (germane) umpleau străzile. Mergând pe Strada Nerudova spre Castelul din Praga, am observat că panourile frumoase ce împodobiseră strada erau înlocuite cu steaguri naziste. Am aruncat o privire spre fortăreața de pe deal, gândindu-mă că rămăsese în picioare vreme de vreo mie de ani, dar acum era sub conducere germană. În locul gărzilor cehe, cu uniforme elegante albastre, în jurul porților ei mărșăluiau soldați germani în uniforme maro.

Din curtea castelului, puteam vedea Praga împreună cu mama și bunica. Odată, acest frumos oraș fusese centrul Imperiului Austro-Ungar. De copil, nu luasem seama la cupolele împodobite, la turnurile înalte construite în stil baroc, cu turle ascuțite. Îmi erau prea familiare, necunoscând până în acel moment vreo altă lume. Doar după mai mulți ani, după ce țara mea de origine era doar o amintire îndepărtată, mi-am amintit cu mândrie de locurile frumoase ale copilăriei mele.

După ce am vizitat castelul, ne-am plimbat puțin pe străzile pietruite până la Podul Carol – cel mai faimos pod din țara noastră – mărginit de statui de piatră ce reprezintă anumiți sfinți catolici. Învățasem rugăciuni catolice la școală, dar în vremea respectivă acestea nu reprezentau pentru mine mai mult de niște cuvinte pe care le memorasem la fel ca formulele matematice sau datele istorice.

Am trecut podul de piatră pe care se aflau o mulțime de oameni, uitându-ne cum treceau automobile germane importante pe lângă căruțele trase de animale sau pe lângă autobuzele orașului. Pietonii umpleau orice loc liber. Râul Vltava curgea liniștit pe sub pod, niște păsări albe, rațe și lebede, plutind agale pe suprafața lui. Cerul era de un albastru splendid și nu părea să existe niciun motiv de îngrijorare. Mai degrabă eram plin de încântare și nerăbdare.

Afară era călduț și bătea soarele, iar această zi era una foarte diferită de cea în care naziștii au preluat controlul deplin al Cehoslovaciei. Pe 15 martie 1939, cu mai puțin de cinci luni în urmă, pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Un vânt aspru bătea tare în geamul camerei mele, iar cenușiul cerului se întindea cât puteai cuprinde cu ochii. Vremea mohorâtă se potrivea perfect cu mâhnirea ce se lăsa peste țară.

Din clipa în care mă trezisem în acea zi, mama și tatăl meu vitreg stătuseră cu fețele posomorâte lângă radio. Se întâmplase: nemții preluaseră controlul deplin asupra țării. Nu înțelegeam toate lucrurile despre care vorbiseră ei, dar îmi aminteam avertismentele din partea rudeniilor din Austria care ne îndemnaseră să plecăm din țară cât se putuse. A fost un avertisment neluat în seamă. Fiind niște evrei nepracticanți, ne simțeam foarte „cehi” (deși deseori vorbeam germană), iar tatăl meu vitreg considera că era important să nu ne părăsim țara în vremuri atât de dificile.

 

 

Salvat de două ori

 


Cartea Salvat de două ori poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 

Fragmentul zilei – 22 ianuarie 2021: Salvat de două ori – Thomas Graumann, Tricia Goyer

Alte titluri Casa Cărții.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii