Știu că de azi înainte voi începe drumul de întoarcere al vieții mele și că va fi atât de lung încât mă gândesc dacă n-o să-l scurtez singur: n-am nici treizeci de ani. Asta ține doar de puterea amintirilor mele. Deocamdată m-am hotărât să părăsesc acest oraș, în care nu sunt nici bătrâni și nici amintiri, cum îi spun toți pe-aici fără să-și dea seama ce le iese din gură.
Astăzi am fost la director. Am vrut să plec fără să mai spun nimănui nimic, dar el e singurul care rezistă judecății mele rele și pe care aș vrea să-l mai văd.
– Tovarășul director e ocupat, nu cred că poate să te primească, zise secretara când mă văzu, uitându-se drept la mine în față, cu ochii mari și rotunzi și fără să clipească.
Ea era dintre cei care se uitau la mine drept în ochi.
– Anunță-l că nu-i cer nimic, creau să plec din oraș.
Femeia înțelese pesemne cu acel simț al ei experimentat de secretară că nu mințeam, totuși mai întârzie înainte să se ridice, ca și când ar fi calculat ceva. Îi părea cumva rău că un om cunoscut al cabinetului ei n-avea să mai calce niciodată acolo, sau îi părea bine? Nu era o femeie indiferentă și la început ori de câte ori mă vedea că apar pe ușă se și ridica și n-ajungeam eu bine să mă apropii de biroul ei că se și întorcea cu răspunsul.
De astă dată, după ce intră, ieși destul de târziu, timp în care mai veniră și alții, niște ingineri cu niște nemți care ne vânduseră și ne montaseră nu știu ce noi instalații pentru combinatul nostru chimic, umblau mereu împreună. Că n-a putut să-i spună, zise ea, că e foarte ocupat, dar că o s-o cheme el iar, și atunci… Pe de altă parte se uita la mine parcă îngrijorată ca nu cumva audiența mea să nu reușească. Nu înțelesei acestă grijă, în ciuda faptului că știam că e o femeie care ținea tot atât de mult la salariații care veneau acolo ca și la director. El o învățase să fie așa. Nu știu de ce mi se părea că acum avea ceva în plus.
Directorul apăru în ușă făcând loc inginerilor și străinilor.
– Ce e, zise el văzându-mă, vino după-masă la cinci dacă vrei să stai cu mine de vorbă.
– Tovarășe director, spusei eu ridicând glasul, eu n-am nimic să vă cer dumneavoastră, numai dacă aveți timp puteți sta de vorbă cu mine.
– Da ce e cu tine? zise el liniștit.
– Vrea să plece din oraș, zise atunci secretara.
– După-masă la ora cinci, zise directorul binevoitor și îmi aruncă și el o privire drept în față, deși el făcea parte dintre cei care când vorbeau cu mine își fereau ochii. Dacă zici că nu-mi ceri nimic nu e urgent, poți să vii la cinci, mai adăugă el ca și când aș fi putut să mă târguiesc cu el în privința orei, să zic eu că nu pot la cinci și să zică el să poată oricând. Era singurul lucru care nu-mi plăcea la el, când se izmenea așa.
– Dumneavoastră spuneți ora care e și eu pot, nu pot, vin la ora aia.
Și am luat-o spre ușă.
Am venit la cinci fără un sfert și am găsit-o pe secretară tot acolo, m-a întâmpinat cu aceeași privire a ei care nu se ferea și mi-a spus să iau loc pe scaun. Părea mereu prinsă de gândul că n-avea să mă mai vadă.
– Tovarășe Surupăceanu, zise ea după un timp, aș vrea să te întreb ceva, să nu te superi!
Nu puteam bănui ce vroia să mă întrebe, dar mă supărai înainte de a afla.
– Ai mai spus cuiva că vrei să pleci din oraș?
– Nu, n-am mai spus.
– Nici la sfatul popular?
– Ce-mi pasă mie de sfatul popular, n-ajunge cât umbli cu căciula în mână când îți repartizează o odaie, trebuie să alergi după ei și când o părăsești?
Secretara zâmbi încercând să mă îmbuneze.
– Ei, lasă, zise ea, că n-ai alergat dumneata după locuință cu căciula în mână.
Vroia să mă măgulească, adică noi, care am construit temeliile acestui oraș, am intrat în el ca la noi acasă, nici nu apucase pe atunci să aibă un sfat popular că îl și ocupasem.
– Ba am alergat, îi spusei cu dușmănie și în aceeași clipă mă oprii deodată ezitând, căutând parcă în amintire ca și când aș fi mințit înainte să fi găsit minciuna și mi-aș fi dat seama că n-am cu ce s-o acopăr, nici măcar în sinea ei. Când m-am însurat, mai spusei!
Femeia se uită într-o parte. Nu mai rămânea, pomenind despre însurătoarea mea, decât ca acestă clipă să treacă singură, nici măcar secretara, care nu-mi era nici rudă nici prietenă, n-o putea grăbi cu ceva.
– Am înțeles, spusei eu în cele din urmă, vă interesează camera mea. Și adăugai fără să aștept răspunsul: Probabil nu pentru dumneavoastră.
– Am o soră care stă la mine.
– Nu, n-am spus la nimeni și nici spațiul locativ nu știe nimic, dacă puteți, luați-o. Eu vă ajut că n-o să-i anunț deloc și sora dumneavoastră poate să se mute și să-i pună în fața unui fapt împlinit.
Secretara nu mai zise nimic și mă miră că pe fața ei nu văzui nici o urmă din mulțumirea la care mă așteptam. Avea mereu același chip ca de dimineață, când mi se păruse prinsă de gândul că n-avea, de aici înainte, să mă mai vadă în cabinetul ei. Ce mai vroia încă?
– N-o să vă fac eu tocmai dumneavoastră o figură, vorbii atunci ghicindu-i gândul. Dacă vă convine, în schimbul serviciului pe care vi-l fac, sora dumneavoastră sa-mi cumpere puținul mobilier pe care îl am în odaie. Asta numai ca să fiți liniștită că n-o să dau altcuiva camera mea.
Într-adevăr, apăru o strălucire atât de vie pe chipul femeii încât parcă și biroul se făcu mai luminos.
– Bine, zise, te superi că insist, dar e așa de greu…
Nu mă supăra, dar nici n-aș fi putut spune că nu văzusem cum plecarea mea din oraș și golul pe care îl lăsam astfel se umplea din prima clipă și fără nici o reculegere înainte chiar ca eu să-l părăsesc.
Cartea Intrusul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 261 ratings (all editions)
ISBN-10: 9737883896
ISBN-13: 9789737883896
Goodreads: 69367874
Author(s):Publisher:
Published: //
„...Eram curios s-o vad, dar nu doritor, fiindca in ciuda scrisorilor ei regulate nu mi se paruse ca o indemna mai mult sa-mi scrie decat faptul ca parasindu-si satul nu izbutise inca sa-si faca noi legaturi, si ca desi era mare, fusese data inapoi s-o ia de la cap... Iar scrisorile ei, in care mi se adresase multa vreme la plural, nu aveau pentru mine alt inteles decat ca eu eram singura persoana mai apropiata din noua ei viata, fara sa mai vorbesc ca pesemne nu putea sa uite felul cum o scapasem eu din mainile acelui Ambrozie...“
Fragmentul zilei – 22 septembrie 2020: Intrusul – Marin Preda