Fragmentul zilei – 23 decembrie 2020: Verity – Colleen Hoover

Aud sunetul de craniu spart înainte ca stropii de sânge să ajungă la mine.

Tresar și fac un pas scurt înapoi pe trotuar. Unul dintre călcâie nu nimerește bordura, așa că mă prind cu mâinile de stâlpul unui semn de Parcare Interzisă pentru a-mi menține echilibrul.

În urmă cu doar câteva secunde, bărbatul se afla în fața mea. Stăteam împreună în mulțimea celor care așteptau ca lumina semaforului să se schimbe în verde, când a coborât prea devreme pe carosabil și a fost lovit de un camion. M-am repezit repede spre el și am încercat să îl opresc, însă el s-a prăbușit înainte să îl pot trage înapoi. Am închis ochii când capul i-a intrat sub roată, dar l-am auzit pocnind ca dopul unei sticle de șampanie.

Nu s-a asigurat, ci și-a privit absent ecranul telefonului, probabil un efect secundar al faptului că traversase aceeași șosea, fără incidente, de foarte multe ori până acum. L-a omorât rutina.

Oamenii tresar speriați, dar nimeni nu țipă. Pasagerul vehiculului iese imediat din camion și îngenunchează lângă corpul bărbatului. Mă îndepărtez de locul accidentului, în timp ce mai mulți oameni se grăbesc să ajute. Nu trebuie să mă uit la omul de sub roată pentru a ști că nu a supraviețuit. E de ajuns să mă uit la cămașa mea, înainte alba, și la sângele împroșcat pe ea, să știu că un dric i-ar fi fost mai de folos decât o ambulanță.

Mă răsucesc pe călcâie și plec, în încercarea de a-mi găsi un loc în care să pot respira, dar semaforul acum arată verde, mulțimea pornește, iar deplasarea în sens opus devine imposibilă în această mare de oameni din Manhattan. Unii nici măcar nu ridică ochii din ecranele telefoanelor în timp ce tre prin dreptul accidentului. Mă opresc și aștept ca mulțimea să se rărească. Mă uit înapoi spre accident, având grijă sa nu privesc direct la bărbat. Șoferul camionului se află acum în spatele vehiculului, cu ochii speriați, și vorbește la telefon. Trei, poate patru persoane asistă. Câțiva sunt furați de curiozitățile lor morbide și filmează cu telefoanele scena de groază.

Dacă încă aș locui în Virgina, lucrurile s-ar desfășura într-o manieră complet diferită. Toți cei din jur s-ar opri. S-ar instala panica, oamenii ar țipa și un echipaj de știri ar ajunge la fața locului în doar câteva minute. Dar aici, în Manhattan, se întâmplă atât de des ca un pieton să fie lovit de un vehicul, încât nu reprezintă mai mult decât o simplă neplăcere. Pentru unii, o întârziere în trafic, pentru alții, niște haine pătate. Probabil se întâmplă atât de des, încât nici nu se va scrie în ziare.

Oricât m-ar deranja indiferența celor de aici, este exact motivul pentru care am ales să mă mut în acest oraș, acum zece ani. Oamenii ca mine trebuie să trăiască în zone suprapopulate. Situația vieții mele este irelevantă într-o localitate atât de aglomerată. Aici există foarte mulți oameni cu povești de viață mult mai jalnice decât a mea.

Aici sunt invizibilă. Lipsită de importanță. Manhattanul este prea aglomerat ca să îmi acorde vreo atenție și îl iubesc pentru asta.

 – Ești rănită?

Îmi ridic privirea și descopăr un tip care îmi atinge brațul și îmi cercetează cămașa. Pe chip i se citește o îngrijorare profundă și mă privește de sus până jos, căutând vreo rană. Din reacția lui îmi dau seama că nu este newyorkez tipic, pragmatic. Poate că acum locuiește aici, dar provine dintr-un loc care nu a stors complet empatia din el.

 – Ești rănită? repetă străinul, de data asta privindu-mă în ochi.

 – Nu. Nu e sângele meu. Stăteam lângă el, când…

Nu mai vorbesc. Tocmai am văzut un om murind. Eram atât de aproape de el, sângele lui e pe mine!

M-am mutat în acest oraș pentru a fi invizibilă, dar, fără doar și poate, nu sunt impenetrabilă. Am încercat din răsputeri să devin la fel de tare ca betonul de sub picioarele mele. Nu prea am reușit. Simt cum toată scena macabră la care am fost martoră mi se așază greu în stomac.

Îmi acopăr gura cu mâna, dar o las rapid când simt ceva lipicios pe buze. Mai mult sânge. Mă uit în jos, la cămașa mea. Atât de mult sânge străin! Îmi apuc cămașa și o îndepărtez de piept, dar mi s-a lipit de piele în locurile unde stropii de sânge s-au închegat.

Cred că am nevoie de apă. Încep să mă simt amețită, mă lasă picioarele și vreau să îmi frec fruntea, să îmi ciupesc nasul, dar mi-e teamă să mă ating. Îmi ridic ochii la bărbatul care încă mă strânge de braț.

 – Am și pe față? îl întreb.

El strânge din buze și studiază cu privirea strada din jurul nostru, apoi gesticulează spre o cafenea din apropiere.

 – Acolo vom găsi o toaletă, îmi spune el, lipindu-și mâna de spatele meu, în timp ce mă conduce.

Mă uit peste stradă la clădirea Pantem Press, spre care mă îndreptam înainte de accident. Eram atât de aproape! La cincisprezece, poate douăzeci de metri distanță de o întâlnire la care trebuie neapărat să ajung.

Mă întreb cât de aproape de destinația lui era bărbatul care tocmai a murit.

Străinul îmi ține ușa deschisă când ajungem la cafenea. O femeie care duce câte o cafea în fiecare mână încearcă să se strecoare afară din local pe lângă mine, până când îmi vede cămașa. Se dă în lături imediat și ne face loc să intrăm. Mă îndrept spre toaleta pentru femei, dar ușa este încuiata. Bărbatul o deschide pe cea de la toaleta pentru bărbați și îmi face semn să îl urmez.

Se apropie de chiuvetă și deschide robinetul, fără a încuia ușa în urma noastră. Mă uit în oglindă, ușurată să văd că nu arăt atât de rău pe cât mă temeam. Pe obraji am câteva picături de sânge care încep să se întunece și să se usuce, doar deasupra sprâncenelor mai sunt câțiva stropi fini. Din fericire, cea mai mare parte a ajuns pe cămașă.

Omul îmi dă prosoape de hârtie umede și îmi șterg fața, în timp ce el mai udă câteva. Acum pot să simt mirosul sângelui. Izul metalic din aer mă trimite cu gândul înapoi în timp, pe când aveam zece ani. Mirosul sângelui a fost atât de puternic, încât mi-l amintesc perfect chiar și după toți acești ani.

Mi se face greață și încerc să îmi țin respirația. nu vreau să vomit. Dar vreau să mă dezbrac de cămașă. Acum.

Deschid nasturii cu degetele tremurânde, apoi mi-o scot și o pun sub robinet. Las apa să o curețe, în timp ce iau celelalte șervețele umede din mâna străinului și încep să-mi șterg sângele de pe piept.

Se îndreaptă spre ușa, dar în loc să-mi acorde intimitate, cât timp stau aici în cel mai puțin atrăgător sutien al emu, el blochează ușa băii, astfel încât nimeni să nu intre peste mine cât sunt dezbrăcată. E un gest ciudat de cavaleresc și mă face să mă simt incomod. Îl urmăresc încordată, în oglindă.

Cineva bate la ușă.

 – Ies imediat, spune el.

Mă relaxez puțin la gândul că persoana aflată în fața ușii mă va auzi țipând, dacă va fi nevoie.

Mă concentrez asupra sângelui, până când sunt sigură că l-am curățat pe tot de pe gât și piept. Apoi îmi inspectez părul în oglindă, întorcându-mă la stânga și la dreapta, dar nu văd decât doi centimetri de rădăcini întunecate deasupra unei nuanțe de caramel decolorat.

 – Poftim, zice bărbatul, descheind și ultimul nasture de la cămașa lui albă, impecabilă. Îmbracă-te cu asta.

Deja și-a dezbrăcat sacoul, care acum stă atârnat pe clanță. Își da jos cămașa, rămânând într-un maiou alb. Este musculos, mai înalt decât mine. Cămașa lui mă va înghiți. Nu pot purta asta la întâlnirea mea importantă, dar n-am de ales. O iau din mâna lui, când mi-o întinde. Mai smulg câteva prosoape de hârtie și îmi șterg bine pielea, apoi o îmbrac și încep să o închei. Arată ridicol, dar, privind partea bună a paharului, cel puțin nu craniul meu a explodat pe cămașa altcuiva.


Cartea Verity poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,4 rating based on 846.405 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786068754789
Goodreads: 51486504

Author(s):Publisher: Epica
Published: 12//2019

Lowen este o scriitoare debutanta, cu mari dificultati financiare. De aceea, cand Jeremy, sotul celebrei autoare Verity Crawford, ii propune sa completeze seria de romane pe care sotia lui, grav vatamata intr-un accident, nu mai este capabila s-o duca la bun sfarsit, Lowen nu poate sa refuze oferta. Astfel, ajunge la resedinta Crawford, cu intentia de a sta cateva zile - atat cat sa caute prin haoticul birou al lui Verity orice notite si posibile schite de care ar avea nevoie ca sa inceapa sa scrie urmatoarele romane. Dar cu cat petrece mai mult timp impreuna cu Jeremy, cu atat mai putin se grabeste sa plece.

In biroul sotiei, Lowen gaseste un manuscris ascuns. O autobiografie continand marturii ingrozitoare, inclusiv adevarul din spatele evenimentelor care le-au distrus familia. Adevar care, daca i-ar ajunge la cunostinta lui Jeremy, l-ar zdrobi complet pe tatal deja indurerat. Lowen decide sa pastreze secretul despre manuscris, ingaduindu-i lui Jeremy sa continue sa creada ca Verity este nevinovata. Insa pe masura ce sentimentele lui Lowen pentru tatal si sotul devotat se adancesc, ea incepe sa se intrebe daca a nu-i dezvalui si lui ce-a aflat este in interesul ei.
 


Fragmentul zilei – 23 decembrie 2020: Verity – Colleen Hoover

Alte titluri Epica.

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii