În familia din Piața Washington exista obiceiul ca duminică seara să meargă cu toții în vizită la doamna Almond. Nici în duminica următoare dialogului pe care l-am reprodus mai înainte obișnuința nu a fost uitată; cu această ocazie, pe la mijlocul serii, doctorul Sloper a găsit de cuviință să se retragă în bibliotecă împreună cu cumnatul lui, pentru o discuție de afaceri. A lipsit vreo douăzeci de minute și când s-a reîntors în mijlocul celorlalți, unde atmosfera era animată de prezența câtorva prieteni de-ai familiei, a observat că venise și Morris Townsend, care nu pierduse deloc timpul, așezându-se de îndată pe o canapea mică, alături de Catherine. În salonul încăpător se formaseră câteva grupuri și, cum zumzetul vocilor și al râsetelor răsuna destul de tare, cei doi tineri puteau să flecărească, după expresia pe care doctorul o folosi în sinea lui, fără să atragă atenția. Își dădu totuși seama într-o clipă că fiica lui i-a zărit privirea și că era foarte tulburată. Stătea țeapănă, cu ochii în jos, uitându-se fix la evantaiul deschis, era roșie ca focul și se făcuse mică, parcă pentru a micșora necuviința de care se făcea vinovată.
Doctorul aproape că o compătimea. Biata Catherine nu era o luptătoare: nu știa de loc să braveze. Simțind că taică-său urmărea fără pic de simpatie curtea pe care i-o făcea însoțitorul ei, era copleșită de rușine la gândul că, fie și accidental, părea să îl sfideze. Doctorului i se făcu atât de milă de ea, încât se întoarse, ca să nu-i mai dea impresia că o urmărește; era un om destul de inteligent pentru ca, în mintea lui, să-i recunoască fiică-sii un fel de justețe poetică.
– Drace, trebuie să fie o senzație nemaipomenită pentru o fată urâtă și molâie ca ea să vadă că un bărbat tânăr și frumos vine și se așază lângă dânsa și să-l audă șoptindu-i la ureche că e sclavul ei – dacă asta-i șoptește. Nu-i de mirare că-i place și că mă crede un tiran, desigur așa gândește, deși îi e teamă – nu are destulă energie – să o recunoască. Sărmana Catherine, își spunea doctorul. Sunt absolut sigur că ar fi în stare să mă apere când Morris Townsend o să mă ocărască!
Gândul acesta îi stărui câteva clipe atât de puternic în minte încât, dându-și seama de prăpastia dintre punctul său de vedere și acela al unei copile îndrăgostite, își spuse că poate lua el lucrurile în tragic, zicând „au” înainte să-l doară. Nu trebuia să-l condamne pe Morris Townsend până nu îl asculta. Avea oroare de cei care iau totul în tragic: era convins că aici își aveau originea jumătate din neplăcerile vieții și multe din dezamăgirile ei; se întrebă chiar dacă nu cumva îi păruse el însuși ridicol acestui tânăr inteligent, care, după cum bănuia el, avea un simț ascuțit al incongruităților. După vreun sfert de oră, Catherine reușise să rămână singură, iar Townsend stătea de vorbă lângă șemineu cu doamna Almond.
– Să-l mai încercăm o dată, își spuse doctorul. Traversă camera și se opri lângă el, făcându-i semn surorii lui să-l lase singur cu Townsend. Ea se execută de îndată, în timp ce Morris îl privea zâmbind, fără ca în privirea lui afabilă să se vadă vreo urmă de șovăială.
„Uimitor, cât e de plin de sine!” gândi doctorul și apoi rosti, cu glas tare:
– Mi s-a spus că îți cauți o slujbă.
– Ah, o slujbă, n-aș îndrăzni să o numesc astfel, răspunse Morris Townsend. Sună prea frumos. Aș vrea să găsesc un loc, modest, să pot să câștig un ban cinstit.
– Cam ce ai prefera, de exemplu?
– Vreți să spuneți pentru ce aș fi potrivit? Mi-e teamă că nu sunt bun pentru prea multe lucruri. Nu am nimic în afara acestor brațe voinice, cum se spune la teatru.
– Ești prea modest, observă doctorul. Pe lângă brațele astea voinice mai ai și o minte ascuțită. Nu știu nimic altceva despre dumneata decât ce văd; dar văd, după fizionomia dumitale, că ești un om foarte inteligent.
– O, murmură Townsend, nu știu ce v-aș putea răspunde. Mă sfătuiți deci să nu disper?
Iar privirea lui Morris părea să spună că întrebarea ar putea avea două înțelesuri. Doctorului nu-i scăpă acea privire; chibzui puțin înainte de a răspunde.
– Mi-ar părea rău dacă ar trebui să recunosc că un tânăr robust și bine intenționat poate să dispere vreodată. Dacă nu reușește într-o direcție, n-are decât să încerce în alta. Numai că, aș adăuga, trebuie să-și aleagă ținta cu multă chibzuință.
– Da, cu chibzuință, repetă Morris Townsend, plin de înțelegere. Într-adevăr, am fost nechibzuit mai demult, dar cred că perioada aceea a trecut. Acum sunt mai înțelept. Tăcu câteva clipe, privindu-și pantofii eleganți; apoi, în cele din urmă: Doreați cumva să-mi faceți vreo propunere, pentru a-mi veni în ajutor? îl întrebă pe doctor, uitându-se la el cu același surâs.
„Obraznic afurisit!” exclamă doctorul în sinea lui. Apoi însă se gândi că el însuși a atins acest subiect delicat, iar vorbele lui ar fi putut fi interpretate ca o ofertă de ajutor.
– Nu am o propunere anume, răspunse el, doar m-am gândit să-ți spun că te am în vedere. Uneori se mai ivește câte un prilej. De exemplu, ai fi de acord să pleci din New York, la o distanță oarecare?
– Mi-e teamă că n-am să pot. Trebuie să-mi caut norocul aici, numai aici. Știți, adăugă Morris Townsend, aici am legături, răspunderi. Am o soră, care e văduvă și de care am fost despărțit mult timp; eu sunt aproape totul pentru ea. N-aș vrea să-i spun că trebuie să plec – sunt sprijinul ei.
– Asta-i foarte frumos, sentimentele de familie sunt foarte lăudabile. Mi-am spus adeseori că în acest oraș se simte lipsa lor. Mi se pare că am auzit de sora dumitale.
– S-ar putea, deși mă îndoiesc; trăiește foarte retrasă.
– Adică atât de retrasă, observă doctorul, râzând scurt, cât poate trăi o femeie cu mulți copii.
– Ah, nepoțeii și nepoțelele mele, ei sunt de fapt lucrul cel mai important, proclamă Morris Townsend. O ajut să-i crească. Sunt un fel de dascăl amator: fac lecții cu ei.
– E foarte frumos, am mai spus; dar asta nu e o carieră.
– Din lecții n-o să fac avere, recunoscu tânărul Townsend.
– Nu trebuie să te gândești numai la bani, remarcă doctorul. Dar te asigur că te am în vedere; n-o să uit de dumneata.
– Dacă ajung într-o situație disperată, poate că am să-mi îngădui să vă reamintesc de mine, replică Morris, ridicând ușor glasul și zâmbind larg, în timp ce interlocutorul său se întoarse să plece.
Înainte de a ieși pe ușă, doctorul mai schimbă câteva cuvinte cu doamna Almond.
Cartea Piața Washington poate fi achiziționată de la: