Fragmentul zilei – 26 septembrie 2020: Istoria apelor – Maja Lunde

Nimic nu putea stăvili apele, pe care le puteai urmări de la stânci până la fiorduri; din zăpada care cădea din nori și se așternea pe vârfurile munților, până la aburul care se ridica deasupra mării, transformându-se din nou în nori.

În fiecare iarnă ghețarul creștea, acumula zăpadă, în fiecare iarnă creștea așa cum trebuia, și în fiecare vară se topea, se scurgea, se transforma în picături, picăturile se adunau în pârâiașe, conduse de gravitație, șuvoaiele se contopeau și se transformau în cascade și în râuri.

Existau două sate care împărțeau un munte și un ghețar, noi împărțiserăm muntele și ghețarul de la începutul începuturilor. O parte a muntelui era verticală, unde se afla cascada Søsterfossene, prăvălindu-se 711 metri drept în jos, spre lacul Eide, o apă adâncă și verde care i-a dat satului numele său, Eidesdalen și care a dăruit fertilitate animalelor și oamenilor de acolo.

Eidesdalen, satul lui Magnus.

Din Didesdalen nu se vedea fiordul, oamenii nu erau obișnuiți să simtă gustul sărat pe buze. sarea nu venea purtată de vânt și nu ajungea niciodată acolo, nu mirosea a mare acolo sus pe culmi. Dar ei aveau apele lor, apa fără gust, apa care făcea ca totul să rodească și lui niciodată nu i-a lipsit marea, după cum avea să spună el mai târziu.

Cealaltă parte a muntelui era mai blândă, mai puțin abruptă, aici apa se aduna în râul Breio, râul somonului, râul cascadelor, al midiilor de apă dulce, croindu-și drum printr-o fisură, săpându-și această fisură, prin milioane de picături, în fiecare secundă, toamna, în ape repezi și în porțiuni calme și alunecoase. Când strălucea, se transforma într-o fâșie strălucitoare de sine stătătoare.

Breio își urma cursul până la Ringfjorden, iar acolo, în satul de la nivelul mării, râul se contopea cu apa sărată. acolo apa din ghețar devenea una cu marea.

Ringfjorden, acela era satul meu.

Și apoi apele se uneau, apa din ghețar și apa din mare, înainte ca soarele să cheme din nou picăturile către el, atrăgându-le prin aer sub formă de aburi, tot mai sus, către nori, acolo unde scăpau de forța gravitației.

Acum eu m-am întors. El m-a forțat să mă întorc la Blåfonna, ghețarul care odinioară fusese al nostru. Când am ajuns la Ringfjorden, vântul nu bătea deloc, deci am fost nevoită să merg cu motorul pornit pe ultima porțiune, iar duduitul motorului acoperă orice alt zgomot, Albastru alunecă pe luciul apei, lăsând în urma lui doar mici ondulări pe suprafață.

Nu voi putea uita niciodată acest peisaj. „el te-a creat, Signe”, mi-a spus odată Magnus, convins fiind că peisajul își pusese amprenta asupra mea, în felul în care merg, cu mișcări sacadate ale picioarelor, de parcă mereu aș fi călcat pe un deal, fie în sus și în jos. nu sunt făcută pentru drumuri drepte, eu de aici mă trag, dar întotdeauna mă ia prin surprindere ori de câte ori îl revăd: culmile, cascadele, liniile verticale și cele orizontale.

Oamenii vin de departe ca să vadă această natură și li se pare că peisajul este frumos, uimitor, uluitor. ei stau pe niște vapoare ale căror punți sunt mari ca niște terenuri de fotbal, în timp ce uriașele motoare diesel scuipă gaze de eșapament, și se uită acolo și arată cu degetul și se uită spre apa limpede și albastră, spre dealurile mereu de o culoare verde-irlandez, unde căsuțele mărunte se agață de fiecare loc unde pământul este înclinat la mai puțin de patruzeci și cinci de grade și mai mult de o mie de metri deasupra lor tronează munții, marginile sfâșiate și ascuțite ale pământului, se ridică spre văzduh, cu acest strop de alb pe care turiștii îl iubesc, zăpada, care se află acolo, pe versanții orientați spre nord, fie iarnă, fie vară.

Însă turiștii nu văd Søsterfossene, sau stânele de vară de pe Sønstebø, ele au dispărut de multă vreme, și nu pot vedea râul Breio, acesta a dispărut cel dintâi, cu mult înainte de sosirea bărcilor, cu mult înainte ca americanii și japonezii să apară cu telefoanele și aparatele lor de fotografiat cu obiective profesionale. Țevile prin care trec apele fostului râu de odinioară se află sub pământ, iar stricăciunile produse prin lucrările de săpătură au fost încet acoperite de vegetație.

Eu stau cu mâna pe eche, mențin viteza redusă, în timp ce mă apropii de sat, trec de centrala de curent, o impunătoare și singuratică clădire din cărămidă pe malul apei, greoaie și întunecată; un monument al morții râului și al cascadei. De acolo, liniile de înaltă tensiune se extind în toate direcțiile, unele dintre ele chiar deasupra fiordului. Până și asta li s-a permis să facă.

Motorul acoperă orice zgomot, dar îmi amintesc zgomotul liniilor de înaltă tensiune, zumzetul lor slab, pe vreme umedă, apa împotriva electricității, un scârțâit, de la care mereu mi s-a făcut pielea ca de găină, mai ales pe întuneric, când poți vedea cum scânteiază.

Toate cele patru locuri de oaspeți de lângă dig sunt goale, este prea devreme pentru turiști, locurile se ocupă doar vara, pot alege orice loc, chiar și pe cel mai din margine, leg barca și printr-un mecanism de siguranță, deoarece vântul de vest poate porni pe neașteptate, apoi rotesc clapeta complet la pupa și ascult suspinele motorului care se oprește în pofida voinței. Închid trapa în salon, îmi bag legătura de chei în buzunarul de la piept al hanoracului – brelocul are o bilă de plută care ar ține cheile la suprafața apei – și le simt cum mă gâdilă puțin pe burtă.

Stația de autobuz este tot acolo unde a fost întotdeauna, în fața  cooperativei, eu stau și aștept, pentru că autobuzul vine doar o dată pe oră; așa este, totul se întâmplă rar și trebuie planificat, doar că eu uitasem toate acestea în anii care au trecut.

În cele din urmă apare. Un grup de tineri mi se alătură. Vin de la liceul care a fost construit la începutul anilor optzeci, unul dintre numeroasele lucruri noi și bune pe care satul și le putea permite.

Vorbesc neîncetat despre teste și proiectele primite ca temă. au frunțile senine, obrajii moi, sunt năucitor de tineri, complet lipsiți de urmele pe care le lasă experiențele vieții.

Nu-mi aruncă nici măcar o privire – dar îi înțeleg perfect. Pentru ei, eu sunt doar o doamnă îmbătrânită, un pic ciufulită și neîngrijită, cu un hanorac ponosit și cu șuvițe de păr cenușii care ies prin găurelele unei căciuli croșetate.

Pe când ei au chiar căciuli noi, aproape identice, cu același logo în mijlocul frunții. mă grăbesc să-mi dau jos căciula și s-o pun în poală, a devenit îngrozitor de scămoșată, încep să-i smulg scamele, una câte una, iar mâna mi se umple de ele.

Dar asta nu servește la nimic, pentru că sunt prea multe de scos, și acum nu știu ce să fac cu ele, și rămân așa cu scamele în mână, iar până la urmă le-am aruncat pe jos. Bumbacul zboară fără greutate pe podea, pe culoar, dar tinerii nici nu le observă, și de ce-ar face-o? Doar nu sunt altceva decât niște scame.

Istoria Apelor


Cartea Istoria apelor poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,7 rating based on 10.355 ratings (all editions)

ISBN-10: 6067797054
ISBN-13: 9786067797053
Goodreads: 55447672

Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 9//2020

2017. Signe a crescut în Norvegia, într-un peisaj sălbatic, cu cascade, râuri învolburate, ghețari milenari și fiorduri adânci. Toată viața a luptat împotriva acelora care încercau să supună forțele naturii, secătuindu-i resursele. A luptat cu atâta înverșunare, încât a renunțat la marea ei dragoste, Magnus, când acesta a trădat principiile pe care credea că le împărtășesc. Iar acum, în toamna vieții, Signe pornește cu velierul ei, Albastru, într-o călătorie plină de primejdii până la Bordeaux și apoi pe Canal de Garonne, ca să îl sfideze încă o dată pe Magnus. Navigând printre amintiri dureroase, Signe nu știe că, de fapt, Magnus o așteaptă.

2041. David străbate Franța, spre nord, împreună cu fiica sa, Lou. Drumul lor, presărat cu popasuri în taberele de refugiați, este o nesfârșită căutare, într-o Europă aridă, pustiită de război și depopulată. Un incendiu i-a despărțit de ființele cele mai dragi, Anna și August, iar tatăl și fiica au fost nevoiți să-și părăsească orașul mistuit de flăcări. Într-o tabără nu departe de Bordeaux, unde proviziile de apă și resursele de umanitate se împuținează pe zi ce trece, în albia secată a unui canal care străbate un sat-fantomă, un velier îi așteaptă.
 


Fragmentul zilei – 26 septembrie 2020: Istoria apelor – Maja Lunde

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii