Drumul nostru către nord continuă, trecând de Ulm, prin Rift, pe lângă Roze și mai departe spre nord, prin regiunea Forsberg. Regatul acela demult apus devenise un câmp de luptă însângerat.
Orașul Oar este situat în punctul cel mai nordic al Forsbergului, iar în pădurile de mai sus se află Ținutul Movilelor, unde Doamna și iubitul ei, Dominatorul, au fost îngropați în urmă cu patru secole. Îndârjitele investigații necromantice ale vrăjitorilor din Oar îi treziseră pe Doamnă și pe Cei Zece Înrobiți din visele lor întunecate, îndelung ferecate. Descendenții acestora, bântuiți de sentimentul vinovăției, se luptau acum cu Doamna.
Sudul Forsbergului era în continuare copleșit de o liniște înșelătoare. Țăranii ne întâmpinară fără entuziasm, dar ne luară banii fără să crâcnească.
– Asta pentru că a-i vedea pe soldații Doamnei plătind i-așa o noutate, susținu Corbul. Înrobiții pur și simplu înhață tot ce au chef.
Căpitanul mormăi. Așa am fi făcut și noi, dacă n-am fi avut instrucțiuni să procedăm altminteri. Hoțul-de-Suflete ne instruise să ne comportăm ca niște gentlemeni. Îi dăduse Căpitanului un cufăr doldora de bani. Căpitanul era cooperant. N-avea rost să ne facem dușmani doar de dragul de a ni-i face.
Ne aflam pe drum de două luni. O mie de mile se întindeau în urma noastră. Eram epuizați. Căpitanul decise să ne odihnim la marginea zonei de război. Poate avea îndoieli cu privire la serviciul nostru în slujba Doamnei.
În orice caz, n-are sens să cauți probleme cu lumânarea. Mai ales când ești plătit la fel de bine și dacă nu lupți.
Căpitanul ne îndrumă într-o pădure. În vreme ce ridicam tabăra, el discută cu Corbul. Am stat cu ochii pe ei.
Curios. Începea să se înfiripe o legătură între ăștia doi. N-o puteam înțelege, întrucât nu știam destule despre niciunul dintre ei. Corbul era o nouă enigmă, Căpitanul – una veche.
De când îl știu pe Căpitan, n-am aflat aproape nimic despre el. Doar câte un indiciu, ici-colo, înconjurat de speculații.
S-a născut într-unul dintre Orașele-Giuvaier. A fost soldat profesionist. Ceva i-a dat viața peste cap. Posibil să fi fost vorba despre o femeie. A renunțat la mandate și titluri și a devenit un hoinar. În cele din urmă, s-a alăturat găștii noastre de exilați spiritual.
Toți avem propria noastră poveste. Presupun că o ținem secretă nu fiindcă ne-am ascunde de propriul trecut, ci fiindcă, în sinea noastră, credem că părem niște figuri mai romantice dacă ne dăm ochii peste cap și presărăm, când și când, indicii subtile despre femei frumoase ce nu vor fi niciodată de nasul nostru. Cei ale căror istorii le-am aflat fug de fapt de brațul legii, nu de-o tragică aventură amoroasă.
Căpitanul și Corbul, totuși, găsiseră unul în altul un suflet înrudit.
Tabăra era ridicată. Santinelele erau la post. Ne-am așezat să ne odihnim. Deși era o regiune bine populată, niciuna dintre forțele combatante nu ne-a observat imediat.
Tăcutul își folosea abilitățile ca pe un adaos la vigilența santinelelor noastre. Detectă spioni ascunși în linia noastră exterioară de apărare și-l preveni pe Un-Ochi. Acesta îi raportă Căpitanului.
Căpitanul întinse o hartă peste un butuc pe care îl transformaserăm în masă de joc, după ce ne izgoni pe mine, pe Un-Ochi, pe Spiriduș și pe alți câțiva.
– Unde sunt?
– Doi aici. Alți doi aici. Unul aici.
– Cineva să se ducă să le spună gărzilor să se facă nevăzute. Plecăm pe furiș. Spiriduș. Unde-i Spiriduș? Spune-i lui Spiriduș să se apuce de iluzii.
Căpitanul decisese să nu provoace o luptă. O decizie lăudabilă, mi se părea.
După câteva minute, întrebă:
– Unde-i Corbul?
Am spus:
– Cred că s-a dus după spioni.
– Poftim? E bătut în cap?
Se întunecă la față.
– Tu ce naiba vrei?
Spiriduș chirăi ca un șobolan strivit sub picior. El chirăie când ți-e lumea mai dragă. Răbufnirea Căpitanului îl făcu să sune ca un pui de pasăre.
– Ați trimis după mine.
Căpitanul se învârti în cerc, mormăind și încruntându-se. De-ar fi avut talentul lui Spiriduș sau Un-Ochi, i-ar fi ieșit fum pe urechi.
I-am făcut cu ochiul lui Spiriduș, care rânji ca un broscoi mare. Dansul acela greoi de război era doar un avertisment să nu-l calce nimeni pe bătături. Răsfoi hărțile. Aruncă priviri sumbre. Se răsuci spre mine.
– Nu-mi place asta. Tu l-ai pus s-o facă?
– La naiba, nu.
Ca regulă, eu nu încerc să creez istoria Companiei. Doar o consemnez.
Atunci își făcu apariția Corbul. Aruncă un trup la picioarele Căpitanului și-i întinse un șirag de trofee sinistre.
– Ce mama naibii?
– Degete mari. Așa se numără victimele prin părțile astea.
Căpitanul se făcu verde de furie.
– Și cadavrul pentru ce-i?
– Bagă-i picioarele în foc. Lasă-l acolo. N-or să-și mai piardă timpul întrebându-se de unde am știut că sunt prin preajmă.
Un-Ochi, Spiriduș și Tăcutul aruncară o vrajă de protecție asupra Companiei. Ne-am furișat, alunecând ca peștele printre degetele unui pescar ageamiu. Un batalion dușman, care se strecura către pozițiile noastre, nici nu ne prinse de veste. Am luat-o drept spre nord. Căpitanul avea de gând să-l găsească pe Șchiop.
În după-amiaza aceea târziu, Un-Ochi începu să cânte un cântec de marș cât îl țineau bojocii. Spiriduș chirăi a protest. Un-Ochi rânji și cântă și mai tare.
– Schimbă cuvintele! se plânse Spiriduș.
Oamenii rânjiră anticipativ. Un-Ochi și Spiriduș se contrează din vremuri imemoriale. Un-Ochi începe întotdeauna. Spiriduș e sensibil ca o domnișoară de pension. Ciondănelile lor sunt distractive.
De data aceasta, Spiriduș nu răspunse la provocare. Îl ignoră pe Un-Ochi. Omulețul cel negru se simți jignit. Ridică vocea. Ne așteptaserăm la focuri de artificii. Ne-am ales în schimb cu un mare plictis. Un-Ochi nu obținu ce-și dorise. Se bosumflă.
Ceva mai târziu, Spiriduș îmi spuse:
– Cască ochii, Cobe. Suntem în țară străină. Se poate întâmpla orice.
Chicoti.
Un tăune ateriză pe crupa bidiviului lui Un-Ochi. Animalul necheză și își cabră spinarea. Adormit, Un-Ochi căzu pe spate. Toată lumea izbucni în hohote de râs. Pleoștit, vrăjitorașul se ridică din colb, înjurând și lovind cu plăria lui veche și ponosită. Cu mâna liberă îi trase un pumn calului, nimerind drept în osul frunții. Apoi țopăi, gemând și suflându-și peste încheieturile degetelor.
Răsplata lui fu un potop de huiduieli. Spiriduș zâmbi plin de sine.
În scurt timp, Un-Ochi începu din nou să moțăie. E o șmecherie pe care-o înveți după ce petreci mult timp în spinarea calului. O pasăre se așeză pe umărul lui. El pufni, lovi cu mâna… Pasărea dădu drumul unui găinaț mare, purpuriu și puturos. Un-Ochi urlă. Aruncă după ea cu ce-i era la îndemână. Izgonind-o, își rupse vesta.
Am râs din nou. Și Spiriduș afișă un aer nevinovat, de fată mare. Un-Ochi se încruntă și mârâi, dar nu se prinse.
Avu o vagă idee abia când am trecut de creasta unui deal și am zărit o ceată de pigmei cât niște maimuțe de mari, care nu mai conteneau să sărute un idol ce aducea izbitor cu un fund de cal. Fiecare pigmeu era un Un-Ochi în miniatură.
Micul vrăjitor întoarse ochi aprigi spre Spiriduș. Acesta răspunse ridicând nevinovat din umeri, ca și cum ar fi spus „nu te uita la mine”.
– Punct în favoarea lui Spiriduș, am adjudecat.
– Mai bine păzește-ți pielea, Cobe, mârâi Un-Ochi. Sau o să te-apuci să mă pupi drept aici.
Se bătu peste fese.
– Când or zbura porcii.
E un vrăjitor mai abil ca Spiriduș sau Tăcutul, dar nici pe jumătate cât i-ar plăcea să-l credem. Dacă și-ar putea pune în aplicare măcar jumătate din amenințări, ar fi un pericol și pentru Înrobiți. Tăcutul e mai cu picioarele pe pământ, Spiriduș mai inventiv.
Un-Ochi ar fi în stare să stea nopți întregi treaz, gândindu-se la cum să-i plătească lui Spiriduș cu aceeași monedă. Ciudată pereche. Habar n-am cum de nu s-au omorât încă reciproc.
A-l găsi pe Șchiop era mai ușor de zis decât de făcut. Am mers pe urmele lui printr-o pădure unde am găsit tranșee părăsite și o mulțime de cadavre de-ale Rebelilor. Drumul nostru cobora într-o vale cu poieni largi, despărțite de un pârâu scânteietor.
– Ce mama naibii? l-am întrebat pe Spiriduș. Asta-i ciudat.
Movile lungi, joase și negre presărau poienile. Erau leșuri peste tot.
– Ăsta-i unul dintre motivele pentru care lumea se teme de Înrobiți. Vrăji ucigătoare. Căldura lor a tras solul în sus.
M-am oprit să studiez o movilă.
Negreala putea să fi fost trasată cu un compas. Granița era precisă ca o linie de creion. Schelete carbonizate zăceau în interiorul suprafeței înnegrite. Tăișuri de săbii și vârfuri de sulițe arătau ca niște copii de ceară lăsate prea mult timp la soare. L-am surprins pe Un-Ochi holbându-se.
– Când o să poți face și tu șmecheria asta, atunci o să-mi fie frică de tine.
– Dac-aș putea face asta mi-ar fi și mie frică de mine.
Am verificat un alt cerc. Era geamănul celui dintâi. Corbul își opri calul lângă mine.
– Opera Șchiopului. Am mai văzut așa ceva.
Am testat terenul. Poate-l prinsesem într-o dispoziție bună.
– Când a fost asta?
Mă ignoră.
Refuza să iasă din carapace. Rareori dădea bună ziua, darămite să vorbească despre cine sau ce era.
E un ins rece. Ororile din valea aceea nu-l atingeau.
– Șchiopul a pierdut bătălia asta, decise Căpitanul. E pus pe fugă.
– Ne ținem după el? întrebă Locotenentul.
– Asta-i o țară necunoscută. Ne pândesc pericole mai mari dacă acționăm singuri.
Am mers pe urmele violenței și-ale distrugerii. Am lăsat în urmă câmpii devastate. Sate pârjolite. Oameni căsăpiți și animale măcelărite. Fântâni otrăvite. Șchiopul nu lăsa după el decât moarte și pustiire.
Sarcina noastră era să ajutăm la apărarea Forsbergului. Nu era obligatoriu să ne unim forțele cu ale Șchiopului. Eu unul nu voiam să dau ochii cu el. Nu voiam să fiu în aceeași provincie cu el.
Pe măsură ce urmele distrugerii deveneau tot mai proaspete, Corbul manifestă exaltare, consternare, o introspecție ce făcu loc hotărârii și o doză și mai mare din acel autocontrol rigid în spatele căruia se ascundea atât de adesea.
Când reflectez asupra naturii interioare a tovarășilor mei de drum, îmi doresc de regulă să am un mic talent. Îmi doresc să le pot scruta interiorul ființei și să le scot la lumină părțile întunecate și pe cele strălucitoare, care-i pun în mișcare de pe o zi pe alta. Apoi arunc o privire spre jungla propriului meu suflet și mulțumesc cerului că nu sunt în stare de una ca asta. Orice om care abia menține un armistițiu cu sine însuși n-are ce căuta să scotocească în sufletul altui om.
Am decis să fiu și mai atent la cel mai nou frate al nostru.
Nu era nevoie ca Burtă-Dospită să-și facă apariția și să ne spună că eram aproape. La orizont nu se vedeau decât arbori înalți și înclinați de fum. Acea parte a Forsbergului era plată, deschisă și de-un verde exuberant, iar pe fundalul cerului ca peruzeaua acele trâmbe uleioase erau o abominație.
Briza abia se făcea simțită. După-amiaza promitea să fie dogoritoare.
Burtă-Dospită veni lângă Locotenent. Eu și Elmo am renunțat să mai alungăm muștele bătrâne și sleite de puteri și am ciulit urechile. Burtă-Dospită arătă spre o spirală de fum.
Cartea Compania neagră poate fi achiziționată de la: