/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 26 mai 2018: Amintirea palidă a munților – Kazuo Ishiguro

Doamna Waters locuiește nu departe de mine. Acum nu o mai văd decât rareori, dar cu mai mulți ani în urmă le-a dat lecții de pian ambelor mele fiice. I-a predat lui Keiko mai mulți ani, iar apoi lui Niki în jur de un an, pe când era încă un copil. Nu mi-a trebuit prea multă vreme ca să-mi dau seama că doamna Waters este o pianistă foarte modestă, iar atitudinea ei față de muzică în general mă iritase de nenumărate ori. De exemplu, se referea la lucrări de Chopin și Ceaikovski fără deosebire, numindu-le „melodii fermecătoare”. În schimb era o femeie atât de plină de afecțiune, încât nu am avut niciodată inima să o înlocuiesc.

– Și ce mai faci tu în ultima vreme?

A întrebat-o pe Niki.

– Eu? O, locuiesc la Londra!

– Da? Și ce faci acolo? Studiezi?

– Nu fac nimic special. Pur și simplu locuiesc.

– Ah, înțeleg! Dar ești mulțumită, nu-i așa? Acesta e lucrul cel mai de seamă.

– Da, sunt suficient de mulțumită.

– Acesta e lucrul cel mai de seamă, nu-i așa? Și Keiko?

Doamna Waters s-a întors spre mine.

– Ce mai face Keiko?

– Keiko? A, s-a dus să locuiască la Manchester.

– Da? E un oraș simpatic. Cel puțin așa am auzit. Dar ei îi place acolo?

– Nu mai știu nimic de ea de o vreme încoace.

– O, bine! Când nu ai nici o veste, e semn bun. Oare Keiko mai cântă la pian?

– Presupun că da. Nu știu nimic de ea de o vreme încoace.

Lipsa mea de entuziasm s-a făcut în sfârșit remarcată și subiectul a fost părăsit cu un zâmbet stânjenit. Această insistență a ei caracterizase toate întâlnirile noastre de peste ani, de când Keiko plecase de acasă. Nici împotrivirea mea vizibilă de a discuta despre Keiko, nici faptul că până în după-amiaza aceea nu fusesem în stare să-i spun nici măcar unde se află fiica mea nu reușiseră să lase în mintea femeii o impresie durabilă. După toate probabilitățile, doamna Waters va continua să se intereseze veselă de fiica mea, Keiko, ori de câte ori se va întâmpla să ne mai întâlnim.

Până să ajungem acasă, ploua cu găleata.

– Presupun că te-am supărat, nu-i așa? M-a întrebat Niki.

Stăteam din nou în fotoliile noastre, uitându-ne în grădină.

– De ce crezi asta?

– Ar fi trebuit să-i spun că mă gândesc să mă duc la universitate sau ceva de genul ăsta.

– Mi-e absolut indiferent ce spui despre tine. Nu mi-e rușine cu tine.

– Nu, cred că nu-ți este.

– În schimb, consider că te-ai purtat cam obraznic cu ea. Nu ai plăcut-o niciodată prea tare pe femeia asta, așa-i?

– Pe doamna Waters? Păi, uram lecțiile alea pe care mi le dădea. Erau îngrozitor de plicticoase. De obicei cădeam într-un fel de visare și din când în când auzeam vocea ei subțirică spunându-mi să-mi pun degetul aici sau aici sau aici. A fost cumva ideea ta să iau lecții de pian?

– În primul rând a mea. Vezi tu, odinioară am avut planuri mari cu tine.

– Îmi pare rău că sunt așa o ratată, mi-a replicat Niki, râzând. Dar e doar vina ta. Nu am deloc ureche muzicală. În casa unde locuiesc există o fată care cântă la chitară. A încercat să mă învețe niște acorduri, dar nici măcar asta nu am fost în stare. Cred că doamna Waters mi-a ferecat orice cale spre muzică pentru toată viața.

– S-ar putea ca peste o vreme să te întorci la muzică și să apreciezi faptul că ai luat niște lecții.

– Dar am uitat tot ce-am învățat.

– Mă îndoiesc că ai uitat totul. Nimic din ce-ai învățat la vârsta aceea nu se uită definitiv.

– O pierdere de timp, în orice caz, a mormăit Niki.

A rămas mai multă vreme cu privirea pierdută pe fereastră. Apoi s-a întors spre mine și mi-a zis:

– Cred că e foarte dificil să le povestești oamenilor. Despre Keiko, vreau să zic.

– Cel mai simplu este să spui exact ceea ce-am spus. Dar m-a luat prin surprindere.

– Da, presupun că așa s-a întâmplat.

Niki a continuat să se uite pe geam, cu privirea golită de orice expresie.

– Keiko nu a venit la înmormântarea tatei, nu-i așa? A zis apoi.

– Știi prea bine că nu a venit. De ce mai întrebi?

– Întrebam și eu, atâta doar.

– Adică vrei să zici că nu ai venit la înmormântarea ei pentru că nici ea nu a venit la aceea a tatălui tău? Nu fi așa de copilăroasă, Niki!

– Nu sunt copilăroasă. Nu am spus decât că așa s-a întâmplat. Nu a făcut niciodată parte din viețile noastre – sau cel puțin din a mea și a tatei. Nu m-am așteptat în nici un caz să apară la înmormântarea lui.

Nu i-am răspuns și am rămas amândouă tăcute în fotoliile noastre. Niki a rupt prima tăcerea:

– Mi s-a părut straniu acum. Cu doamna Waters. Ca și cum te-ar fi amuzat.

– Ce să mă amuze?

– Să pretinzi că ea ar fi încă în viață.

– Nu-mi place să-i induc în eroare pe oameni.

Poate că mă răstisem puțin, căci Niki a părut speriată.

– Nu, te cred că nu, a zis ea cu o voce sleită.

A plouat toată noaptea, iar a doua zi – cea de-a patra a șederii lui Niki – ploua încă fără încetare.

– Te superi dacă diseară schimb camera? M-a întrebat Niki. Aș putea să dorm în dormitorul liber.

Eram în bucătărie și spălam vasele după micul dejun.

– Dormitorul liber? Am râs eu. Acum toate dormitoarele sunt libere. Nu, nu văd nici un motiv pentru care să nu poți dormi acolo. Nu-ți mai place vechea ta cameră?

– Mi se pare puțin ciudat să dorm acolo.

– E nedrept, Niki. Speram să-ți dea și acum senzația că este camera ta.

– Asta da, chiar o am! S-a grăbit ea să-mi răspundă. Nu e vorba că nu mi-ar plăcea.

A rămas tăcută, continuând să șteargă niște cuțite cu un șervet de ceai. Într-un târziu a continuat:

– Pricina este cealaltă cameră. A ei.

Îmi transmite un sentiment straniu camera aceea, chiar vizavi de a mea.

Am lăsat treaba pe care o făceam în clipa aceea și am măsurat-o cu severitate.

– Mamă, nu e vina mea că nu mă pot controla. Am un sentiment straniu când mă gândesc la camera aceea, vizavi de a mea.

– Mută-te în care cameră vrei tu, sigur că da, i-am zis cu răceală. Dar va trebui să-ți pregătești singură noul pat.

Chiar dacă mă prefăcusem supărată de pretenția lui Niki de a-și schimba camera, nu aveam nici cea mai mică intenție să stau în calea dorinței ei, pentru că și eu avusesem un sentiment de tulburare în legătură cu acea cameră de vizavi. Din multe puncte de vedere, este cea mai plăcută încăpere din toată casa, cu o splendidă vedere spre livadă. Dar acolo fusese multă vreme domeniul lui Keiko, păzit cu fanatism, astfel că o vrajă stranie părea să apese asupra acelui loc chiar și la șase ani după ce-l părăsise, o vrajă a cărei putere sporise și mai mult acum, când Keiko murise.

Ultimii doi sau trei ani înainte de a ne părăsi în sfârșit, Keiko se retrăsese în dormitorul ei, excluzându-ne pe toți din viața sa. Ieșea de acolo arareori, deși când și când o auzeam bântuind prin casă după ce noi ne culcam. Am presupus că-și petrecea timpul citind reviste și ascultând radioul. Nu avea prieteni, iar nouă, celorlalți, ne interzisese să pătrundem la ea.

La ora mesei îi lăsam farfuria în bucătărie, iar ea cobora și și-o lua, apoi se zăvora la loc. Camera, după câte îmi dădeam eu seama, era într-un hal fără de hal. Dinăimtru venea o duhoare de parfum stătut și rufe murdare, iar în ocaziile în care aruncasem câte o privire înăuntru, văzusem nenumărate reviste colorate zăcând pe podea, printre grămezi de haine. Am fost nevoită să o conving să scoată afară rufele pentru spălat, iar cel puțin în această privință am ajuns la o înțelegere: la fiecare câteva săptămâni găseam o geantă cu rufe murdare în fața ușii ei, rufe pe care le spălam și i le dădeam înapoi. Până la urmă ne-am obișnuit cu tabieturile lui Keiko, iar atunci când, grație cine știe cărui impuls, se aventura în salonul nostru, ne simțeam cu toții foarte tensionați. Invariabil, incursiunile se terminau cu o ceartă cu Niki sau cu soțul meu, după care Keiko se retrăgea din nou la ea în cameră.

Nu am văzut niciodată camera lui Keiko de la Manchester, camera în care a murit.

Ar putea părea morbid din partea unei mame să se lase purtată de asemenea gânduri, dar când am auzit de sinuciderea ei, prima întrebare pe care mi-am pus-o, chiar înainte de a resimți șocul, a fost cât stătuse oare așa, acolo, până să fie descoperită. Trăise în mijlocul propriei sale familii fără să fie văzută zile la rând; slabă speranță să fl fost descoperită repede într-un oraș străin, unde nu o cunoștea nimeni. Mai târziu procurorul a afirmat că stătuse acolo „vreme de mai multe zile”.

Gazda ei fusese cea care deschisese ușa, închipuindu-și că plecase fără să-i achite chiria.

Mă surprindeam mereu evocând imaginea aceea – fiica mea spânzurată la ea în cameră, atârnând așa zile în șir. Imaginea aceea rămânea mereu la fel de oribilă, dar a încetat de mult să mai reprezinte pentru mine ceva morbid, la fel cum se întâmplă și cu o rană de pe propriul tău trup. Omul poate ajunge să se obișnuiască și cu cele mai tulburătoare lucruri.

– Oricum, îmi închipui că în camera liberă este și mai cald, a spus Niki.

– Dacă ți-e frig noaptea, Niki, poți să dai drumul la căldură.

– Sigur că da, a oftat ea. Nu am dormit foarte bine în ultima vreme. Cred că visez urât, dar odată ce m-am trezit.

Niciodată nu reușesc să-mi aduc aminte ca lumea ce.

– Și eu am avut un vis azi-noapte, i-am mărturisit.

– Cred că e din cauza liniștii. Nu sunt obișnuită să fie atât de liniște noaptea.

– Am visat-o pe fetița aceea. Cea la care ne-am uitat ieri. Fetița din parc.

– Pot să dorm în cel mai zgomotos trafic, dar am uitat ce înseamnă să dormi în liniște.

Niki a ridicat din umeri și a dat drumul la niște tacâmuri în sertar.

– Poate că voi dormi mai bine în camera liberă, a zis apoi.

Faptul că i-am vorbit lui Niki despre vis prima oară când l-am avut arată, poate, că aveam încă de pe atunci îndoieli în legătură cu inocența lui. Probabil am bănuit încă de la început – fără a ști pe deplin de ce – că visul avea o legătură nu atât cu fetița pe care o urmărisem jucându-se, ci cu Sachiko, de care îmi amintisem două zile mai devreme.

Într-o după-amiază, când stăteam în bucătărie și pregăteam cina, înainte ca soțul meu să se întoarcă de la slujbă, am auzit un sunet ciudat venind din salon.

M-am oprit din ceea ce făceam și am ascultat. S-a repetat. Era un sunet de vioară, o vioară la care cineva cânta foarte prost.
Amintirea Palida A Muntilor

 


Cartea Amintirea palidă a munților poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: