"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 27 septembrie 2019: Omul a uitat că trebuie să moară – Ioana Trif

Doamne cât de frig era! Și cum cădea ninsoarea fără niciun pic de milă. Zăpada scârțâia sub picioare, iar lumea era amorțită de frig. Fiecare încerca pe cât posibil să stea în casă, la căldură, liniște și pace.

Ea era însărcinată și deja i se vedea bine burtica. Copilul se mișca și dădea din picioare. Nu știa el prea multe. Li se pusese în minte că trebuie să ajungă la țară, să fie alături de cei dragi de anul nou.

Dar vremea de afară nu era bună deloc. Cu toate astea, ea nu voia nicicum să renunțe. El era cel îngrijorat, ea avea lumea la picioare. Își purta copilul în pântece și nimic nu părea s-o atingă.

El îi tot spunea că ar fi bine să rămână acasă, dar ea era deja pregătită de plecare. Nu înțelegea de unde vine atâta îngrijorare, nici măcar nu era atât de frig afară! Ce putea el să facă? Trebuia să fie de acord cu ea.

S-au urcat în tren și au pornit spre ținuturile albe. La oraș era altceva, chiar și cu zăpadă. Oamenilor de la sat nu le era așa de teamă de natură și înțelegeau că lucrurile nu sunt mereu așa cum dictează ei.

În tren era plăcut și cald. Ei i se părea ceva extraordinar. Parcă dintr-odată avea alți ochi, vedea altfel lucrurile. Toate erau mai strălucitoare, mai frumoase. Ea trebuia să vadă pentru doi.

Iarna era atât de frumoasă și de neînțeleasă! Îi plăcuse încă de când era copil. Era o mare admiratoare a minunăției albe. I se părea că totul era atât de elegant și de regal. Și-o imagina mereu pe crăiasa iernii coborând de pe tronul ei de gheață. Gândurile o făceau să zâmbească iar peisajul o fermeca. Își luase o carte să citească, dar nu era în stare să-și ia ochii de la geam. Se temea să rateze chiar și o bucățică mică de peisaj.

Trenul se deplasase fără probleme o bucată bună, însă începuse să înainteze tot mai greu. Zăpada grea de pe șina era o problemă tot mai dificil de rezolvat. Trenul se opri în mica gară a unui sat.

 – De aici nu putem merge mai departe, pentru că riscăm să rămânem înzăpeziți, vă rog să coborâți!

 – Dar mai sunt optsprezece kilometri până la satul unde trebuie să ajungem, spuse ea mirată.

Hotărârea era deja luată. Nu mergea mai departe și gata. Coborâră resemnați în mica gară de piatră. Lui îi venea să pufăie, pentru că-i spusese doar să stea acasă. Îi spusese că este periculos. Cine pleacă în miez de iarnă, cu ditai burta, pe frigul ăsta năpraznic să se plimbe prin munți?

Dar acum era târziu, trebuia doar să se adapteze. Puteau să meargă la o mătușă, până a doua zi și să se gândească ce e de făcut. Dacă ar fi fost după el, dis-de-dimineață, s-ar fi urcat în tren și s-ar fi dus acasă.

Dar nu avea nicio șansă. Ea era veselă nevoie mare. Și se părea că nici copilul nu ținea cu el, că tot dădea din picioare și își făcea mama să chicotească. Nu, nici măcar soarta nu ținea cu el. Cât fuseseră puși la masă de mătușa lui – de fapt, fusese soția unui unchi de-al său care murise de tânăr – venise un văr de-al lui, care mergea dimineață în direcția potrivită. De unde urma să fie lăsați, mai erau în jur de cinci kilometri.

 – Dacă chiar e nevoie, mergem pe jos!

Pe el îl apucaseră năbădăile la gândul că va trebui să străbată cinci kilometri prin zăpadă, cu soția însărcinată. Nu se gândea la nimic, era pur și simplu gata să facă orice. Nu putea s-o supere. Până la urmă, se luară la povești cu mătușa, care era dornică tare de musafiri. Avea toate bunătățile din lume pe acolo și le înșirase ca-ntr-o paradă a gusturilor.

Biata femeie se plictisea probabil, așa că fă©ea de mâncare. Și avea talent. Se lingeau amândoi pe bot de numa, numa. El încerca să se mai controleze, că nu era frumos să bagi în tine ca-n spitalul de urgență. Dar ea nu avea nicio reținere. Mânca tot ce i se punea pe masă. Iar mătușii îi sclipeau ochii, de multă vreme locuia doar cu bătrâna ei mamă.

Se căsătorise din dragoste, povestea ea, dar soarta se arătase crudă. O acceptase și nu se afundase în borcanul cu tristețe. Dar nu-i mai trebuia s-o ia de la capăt. Era căsătorită pe vecie, acceptase să meargă după soțul ei când va veni vremea. Bătrâna se ținea bine de tot și, cel mai important era citovă la cap. Era puțin ciudată, dar asta nu i se trăgea de la bătrânețe, așa fusese mereu. Așa le spunea mătușa. Ce bătrân nu e ciudat?

Omul A Uitat Ca Trebuie Sa Moara


Cartea Omul a uitat că trebuie să moară poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: