Ajuns aici cu povestirea, Armand se opri.
– Ești așa de amabil să închizi fereastra? Îmi spuse el. Începe să-mi fie frig. Între timp eu am să mă lungesc în pat.
Am închis fereastra. Armand, care era încă foarte slăbit, își scoase halatul și se culcă. Câteva momente își lăsă capul să se odihnească pe pernă, ca un om istovit de un drum lung sau chinuit de amintiri dureroase.
– Poate că ai vorbit prea mult, i-am spus eu. Nu vrei mai bine să plec și să te las să dormi? Ai să-mi povestești în altă zi sfârșitul.
– Te plictisește cumva?
– Dimpotrivă.
– Am să continuu atunci: dacă mă lași singur, n-am să pot dormi.
Când m-am înapoiat acasă, reluă Armand, fără a avea nevoie de vreo pauză ca să-și adune gândurile, atât de vii îi erau încă în minte toate aceste amănunte, nu m-am culcat; am început să reflectez asupra neașteptatelor întâmplări din ziua aceea. Întâlnirea, prezentarea, promisiunea făcută de Marguerite, totul se desfășurase atât de rapid, fusese atât de nesperat, încât aveam momente în care credeam că visez. Totuși, n-ar fi fost pentru prima oară când o fată ca Marguerite, căreia îi ceri azi să fie a ta, să-ți îndeplinească a doua zi rugămintea.
În zadar îmi treceau astfel de gânduri prin minte; prima impresie pe care mi-o făcuse viitoarea mea amantă fusese atât de puternică, încât dăinuia, la fel de vie. Nu voiam nicidecum să văd în ea o fată ușoară, asemenea celorlalte, și, stăpânit de vanitatea atât de caracteristică bărbaților, eram gata să cred că și ea nutrea față de mine, irezistibil, aceeași atracție pe care o resimțeam eu pentru ea.
Îmi amintii însă că era o fire plină de contraste și auzisem adeseori spunându-se despre Marguerite că-și vindea iubirea ca pe o marfă, când mai scump, când mai ieftin, după sezon.
Pe de altă parte, cum se putea împăca oare această faimă cu respingerea neîncetată a tânărului conte pe care-l întâlnisem la ea? O să-mi spuneți că nu-l găsea pe placul ei, și deoarece ducele îi asigura un trai pe picior mare, dacă este vorba să-și ia un alt amant, desigur că prefera un bărbat care să-i și placă. De ce oare atunci nu-l voia pe Gaston, bărbat fermecător, spiritual, bogat, și părea să mă prefere pe mine, pe care mă găsise atât de ridicol întâia oară?
Este adevărat că sunt mici întâmplări de moment care cântăresc mai mult decât dacă ai face cuiva curte un întreg an.
Dintre toți cei care ne găseam atunci la masă, numai pe mine m-a cuprins îngrijorarea când ea s-a sculat și a plecat. M-am dus după ea, am fost atât de mișcat încât nici nu mi-am mai putut ascunde emoția și am început să plâng, sărutându-i mâna. Această împrejurare, împreună cu vizitele mele zilnice, timp de două luni, cât fusese bolnavă, poate că au făcut-o să vadă în mine un om deosebit de toți cei pe care-i cunoscuse până atunci, și e posibil ca Marguerite să-și fi spus că putea lesne să facă pentru o iubire mărturisită în acest chip ceea ce mai făcuse de atâtea ori pentru alții, acest fapt nemaiprezentând pentru ea nici o însemnătate.
Toate aceste presupuneri, după cum vezi, păreau destul de adevărate; dar, oricare ar fi fost motivul consimțământului ei, un lucru era sigur, acela că Marguerite consimțise.
Cum eu eram îndrăgostit de Marguerite, și în curând urma să fie a mea, nu puteam să-i cer nimic mai mult. Totuși, repet, deși era o femeie întreținută, îmi făurisem despre această iubire, poate pentru a o idealiza, imaginea unei iubiri fără de speranță, și de aceea, cu cât se apropia mai mult clipa în care speranța mea s-ar fi înfăptuit, cu atât mă îndoiam mai mult.
N-am închis ochii toată noaptea.
Nu mă mai recunoșteam. Eram pe jumătate nebun. Aci nu mă mai găseam nici destul de frumos, nici destul de bogat, nici destul de elegant ca să am o asemenea femeie, aci mă simțeam plin de vanitate la ideea acestei posesiuni; apoi începeau să mă cuprindă temerile că Marguerite s-ar putea să nu aibă față de mine decât un capriciu trecător, și, presimțind o adevărată nenorocire în eventualitatea unei rupturi rapide, îmi spuneam că aș proceda poate mai înțelept dacă nu m-aș duce în seara următoare la ea, dacă aș pleca, așternându-i într-o scrisoare temerile mele.
De la aceste gânduri treceam la speranțe nețărmurite, la o încredere fără margini. Îmi făuream pentru viitor visuri de-a dreptul himerice; îmi spuneam că Marguerite o să-mi datoreze vindecarea ei trupească și sufletească, năzuiam să-mi petrec toată viața alături de ea, și eram sigur că dragostea ei mă va face mai fericit decât cele mai neprihănite iubiri.
În sfârșit, n-aș putea sa repet miile de gânduri care își făceau drum dinspre inimă către cap și care se topeau încetul cu încetul în somnul care mă cuprinse spre ziuă.
Când m-am deșteptat, era 2 după-amiază. Vremea era minunată. Nu-mi amintesc ca viața să-mi mai fi părut vreodată atât de frumoasă și de desăvârșită. Amintirile din ajun îmi reapăreau în minte fără umbre, fără obstacole și însoțite de speranțele serii ce avea să urmeze. M-am îmbrăcat în grabă.
Eram mulțumit și mă simțeam în stare de cele mai mărețe fapte. Din timp în timp inima îmi tresălta în piept de bucurie și de dragoste. O înfrigurare dulce mă tulbura. Nu mă mai frământau toate acele motive care mă preocupaseră atât înainte de a ațipi, nu vedeam acum decât rezultatul, nu mă mai gândeam decât la clipa în care aveam să o revăd pe Marguerite.
Mi-a fost cu neputință să mai rămân acasă. Încăperea mi se părea acum prea mică pentru a putea să cuprindă fericirea ce mă stăpânea; aveam nevoie de natura întreagă spre a-mi deschide inima.
Am ieșit.
Am trecut pe rue d’Antin. Cupeul Margueritei aștepta la poartă; mi-am îndreptat pașii spre Champs-Elysées. Îmi erau dragi toți oamenii pe care îi întâlneam.
Ce bun te face iubirea!
M-am tot plimbat timp de vreo oră, de la Caii din Marly (Les Chevaux de Marly: grup de statui de marmoră, sculptat de Guillaume Coustou, la Champs-Elysées) până în Place Ronde, și din Place Ronde până la Caii din Marly, când am văzut, de departe, trăsura Margueritei; n-am recunoscut-o, dar am simțit că era ea.
În momentul în care trăsura urma să cotească spre Champs-Elysée, Marguerite porunci vizitiului să oprească, și un tânăr înalt se desprinse din mijlocul unui grup și veni în întâmpinarea ei.
Vorbiră câteva momente; după care tânărul își ajunse din urmă prietenii, caii porniră din nou, iar eu, apropiindu-mă de grup, am recunoscut în persoana care vorbise cu. Marguerite pe acel conte de G… al cărui portret îl văzusem și pe care Prudence mi-l indicase drept omul căruia Marguerite îi datora situația sa.
Pentru el dăduse Marguerite dispoziție cameristei, în ajun, să nu deschidă; am presupus că Marguerite oprise trăsura spre a-i explica motivul și am sperat că totodată va avea să găsească vreun nou pretext pentru a nu-l primi nici în noaptea următoare.
Cum a trecut restul zilei, nu știu; am umblat, am fumat, am vorbit, dar la orele 10 seara nu-mi mai aduceam aminte nimic nici despre ceea ce am spus, nici despre cei pe care i-am întâlnit.
Tot ceea ce-mi mai amintesc este că m-am înapoiat acasă, că mi-am pierdut trei ore cu aranjarea toaletei și că m-am uitat de o sută de ori și la pendulă și la ceasornic, care, din nefericire, mergeau la fel.
Când a sunat de zece și jumătate, mi-am zis că era timpul să pornesc.
În acea vreme locuiam în rue de Provence; am ținut-o pe rue du Mont-Blanc, am traversat bulevardul, am luat-o pe rue Louis-le-Grand, pe rue de Port-Mahon și am ajuns în rue d’Antin. Am privit spre ferestrele Margueritei. Era lumină.
Am sunat.
L-am întrebat pe portar dacă domnișoara Gautier era acasă.
Mi-a răspuns că niciodată nu se înapoia acasă mai înainte de orele unsprezece sau unsprezece și un sfert.
M-am uitat la ceas.
Crezusem că am mers foarte încet; nu-mi trebuiseră însă decât cinci minute ca să ajung din rue de Provence până la Marguerite.
Am început atunci să mă plimb pe strada aceasta fără prăvălii și pustie la acea oră.
Cam după o jumătate de oră sosi și Marguerite. Coborî din cupeu privind în jur, ca și cum ar fi căutat pe cineva.
Trăsura porni din nou, la pas, grajdurile și remiza fiind în alta parte. În momentul în care Marguerite se pregătea să sune, m-am apropiat de ea și i-am spus:
– Bună seara…
– Ah! Dumneata erai? Îmi spuse ea pe un ton care nu prea lăsa să se întrevadă plăcerea de a mă revedea.
– Nu mi-ai permis să te vizitez astăzi?
– Adevărat, uitasem.
Aceste cuvinte îmi dădeau peste cap toate reflecțiile pe care le făcusem dimineața, toate speranțele de peste zi. Totuși, începusem să mă obișnuiesc cu astfel de fasoane și n-am plecat, cum aș fi făcut, fără îndoială, altădată.
Cartea Dama cu camelii poate fi achiziționată de la: