/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 28 martie 2018: Roșu de rubin – Kerstin Gier

După ce am intrat în camera mea și am închis ușa, m-am băgat în pat, simțindu-mă ca naiba. Știam că ar fi trebuit să-i povestesc mamei totul. Însă ceea ce spusese mă pusese pe gânduri. Sigur că aveam multă imaginație, dar a avea imaginație era una, iar a-ți închipui că ai călătorit în timp era cu totul altceva.

Oamenii care și-au închipuit așa ceva au fost puși sub observație și tratament medical. Pe drept cuvânt, găseam eu. Poate că eram și eu la fel ca persoanele alea care pretindeau că fuseseră răpite de extratereștri. Adică, pur și simplu dusă.

Am pocnit din degete ca să se stingă veioza de pe noptieră și m-am cuibărit sub pătură. Ce era mai rău, la urma urmei? Să fii nebun sau să călătorești cu adevărat în timp?

“Probabil că ultima”, m-am gândit eu. Împotriva primeia, probabil, puteai să iei pastile.

Pe întuneric, frica se reinstală. Am început să mă gândesc din nou la cât de mult aș cădea de aici de sus până pe sol. Așa că am pocnit din degete ca să se aprindă iar veioza și m-am întors cu fața la perete. Pentru a putea adormi, am încercat să mă gândesc la ceva inofensiv, neutru, dar nu-mi venea nimic în minte. În cele din urmă, am început să număr invers de la o mie.

La un moment dat, trebuie să fi adormit, căci visam o pasăre mare când m-am trezit cu inima bătându-mi cu putere.

Apăru din nou senzația groaznică de amețeală. Panicată, am sărit din pat și am început să fug, atât cât îmi permiteau genunchii moi ca de gumă, înspre camera mamei. Nu-mi păsa dacă avea să mă considere nebună, voiam numai să se termine ce mi se întâmpla. Și nu îmi doream să cad de la înălțimea a trei etaje!

Am reușit să ajung doar până în hol, apoi m-am prăbușit. Convinsă că mi-a venit sfârșitul, am închis strâns ochii. Dar nu am făcut decât să cad destul de dureros în genunchi pe ceva care s-a simțit la fel ca familiarul parchet. Am deschis precaută ochii. Se luminase, ca și când s-ar fi făcut deodată dimineață. Sperasem pentru o clipă că nu se întâmplase nimic, dar apoi am văzut că nimerisem în holul nostru, care arăta însă altfel decât îl știam. Pereții erau văruiți în verde oliv, iar de tavan nu atârna nici o lustră.

Din camera lui Nick se auzeau voci. Voci de femei.

M-am ridicat repede. Dacă mă vedea cineva… Cum puteam să explic de unde apărusem așa subit? Și îmbrăcată cu o pijama Hello Kitty.

– M-am săturat să mă mai trezesc devreme, spuse o voce. Walter are voie să doarmă până la nouă! Noi însă? Aș fi putut să rămân și eu la fermă și să continui să mulg vacile.

– Walter a fost de serviciu jumătate din noapte, Clarisse. Bonețica îți șade strâmb, spuse a doua voce. Strecoară-ți părul sub ea cum se cuvine, altfel ne ocărăște doamna Mason.

– Ea oricum nu face decât să ne ocărască toată ziulica, murmură prima voce.

– Sunt alte doamne ale casei mult mai severe, draga mea Clarisse. Vino acum, am întârziat. Mary a coborât deja de un sfert de oră.

– Da, și și-a făcut chiar și patul. Zeloasă ca-ntotdeauna; și curată, întocmai cum își dorește doamna Mason. Într-adins face asta. Ai atins vreodată cu mâna pledul ei? Este moale, moale. Nu-i cinstit!

Trebuia să plec de aici în cea mai mare viteză. Dar încotro? Noroc că știam locul.

– Pledul meu zgârie groaznic, se plânse vocea lui Clarisse.

– La iarnă ai să fii bucuroasă că-l ai. Hai acum!

Cineva apăsă pe clanță. Am sărit lângă dulapul din perete, am tras de ușă, am deschis-o, apoi am închis-o din nou, exact în momentul în care ușa camerei lui Nick se deschise.

– Doar că nu pricep de ce este pledul meu aspru, iar Mary are unul atât de moale, spuse vocea lui Clarisse. Totul este atât de nedrept aici! Betty are voie să plece cu Lady Montrose la țară, iar noi trebuie să rămânem toată vara în orașul ăsta îmbâcsit.

– Chiar ar trebui să încerci să nu te mai plângi atâta, Clarisse.

Nu puteam decât să fiu de acord cu cealaltă femeie. Clarisse asta nu era decât o megasmiorcăită.

Le-am auzit pe cele două coborând treptele și am răsuflat ușurată. Scăpasem ca prin urechile acului. Ce bine că știam locul! Și-acum ce era de făcut? Trebuia să aștept în dulap până urma să mă întorc? Probabil că era cel mai sigur așa. Suspinând, mi-am încrucișat brațele la piept.

În spatele meu, cineva gemu în întuneric.

Am înghețat de frică. Pentru Dumnezeu, ce era asta?

– Clarisse, tu ești? Se auzi de pe raftul de lenjerie. Era o voce bărbătească. Am adormit?

Cerule mare! Cineva chiar dormea în dulap. Ce apucături mai erau și astea?

– Clarisse? Mary? Cine e aici? Întrebă vocea, de data asta evident mai trează.

Se auzi ceva în întuneric. O mână pipăi după mine și mă atinse pe spate. Nu am așteptat să mă prindă, ci am deschis ușa dulapului și am fugit.

– Stai! Rămâi pe loc!

Am privit scurt peste umăr. Un tânăr într-o cămașă lungă și albă sări după mine din dulap.

Am coborât în fugă treptele. În numele cerului, unde ar fi trebuit să mă ascund acum? Pașii locatarului dulapului se auzeau tropăind în urma mea, iar el urla:

– Opriți hoțul!

Hoț? Probabil că nu auzeam bine! Ce-i furasem oare? Scufia de noapte?

Ce bine că puteam să cobor treptele astea și-n somn. Cunoșteam fiecare treaptă ca pe propriul buzunar. Am coborât două etaje cu viteza luminii, trecând pe lângă tabloul cu stră-stră-străunchiul Hugh, pe care l-am lăsat pe stânga cu un oarecare regret, căci ușa secretă din spatele lui ar fi fost o ieșire grozavă din această situație nenorocită. Dar mecanismul se bloca totdeauna un pic, iar în timpul de care aveam nevoie ca să deschid ușa bărbatul în cămașă de noapte m-ar fi ajuns. Nu, aveam nevoie de o ascunzătoare mai bună.

La primul etaj, aproape că am dărâmat o fată cu bonetă care ducea o cană mare. A scos un țipăt strident când am trecut în viteză pe lângă ea și – ca într-o scenă de film – a lăsat să-i cadă cana. Podeaua s-a umplut de lichid amestecat cu cioburi.

Am sperat că urmăritorul meu va aluneca – tot ca într-o scenă de film. Oricum, nu a trecut prea repede de zonă. Avansul l-am folosit pentru a urca în fugă treptele care duceau la galeria pentru orchestră. Am smuls ușa de la ascunzătoarea de sub scări și m-am ghemuit acolo. La fel ca în vremea mea, aici era praf, dezordine și plin de pânze de păianjen. Prin crăpăturile dintre trepte pătrundea ceva lumină, destulă pentru a vedea că aici nu dormea nimeni. La fel ca la noi, locul era ticsit până în ultimul colțișor cu vechituri.

Auzeam de deasupra voci vorbind tare. Bărbatul în cămașă de noapte discuta cu biata fată care scăpase cana.

– Probabil că e o hoață! Nu am mai văzut-o prin casă.

Începură să se mai audă și alte voci.

– A fugit jos. Poate că mai sunt și alți hoți în casă.

– N-am ce să fac, doamnă Mason. Hoața asta a năvălit pur și simplu peste mine. Probabil căuta bijuteriile lui Milady.

– Pe scări nu m-am întâlnit cu nimeni, așa că sigur încă stă ascunsă pe undeva. Încuiați ușa și scotociți toată casa, ordonă o voce feminină foarte energică. Iar dumneata, Walter, du-te imediat sus și îmbracă-te. Gambele dumitale păroase nu sunt cea mai plăcută imagine în zori de zi.

Doamne! Copil fiind, mă ascunsesem aici de vreun milion de ori, dar nu-mi fusese niciodată mai frică decât în acel moment că aș putea fi descoperită. Atentă, fără să fac vreun zgomot care să mă dea de gol, m-am afundat cât mai adânc printre vechituri. Un păianjen îmi alergă pe braț, iar eu abia m-am abținut să nu țip cât mă ținea gura, așa de mare era.

– Lester, domnule Jenkins și tu, Tott, controlați parterul și beciul. Eu și Mary verificăm la primul etaj. Clarisse, păzește ușa din spate, Helen – intrarea.

– Și dacă vrea să scape prin bucătărie?

– Atunci ar trebui să treacă mai întâi de doamna Craine și de oalele ei de metal. Căutați sub scări și în spatele tuturor draperiilor.

Eram pierdută.

Ah, la naiba. Totul era de-a dreptul suprarealist!

Mă aflam într-o magazie, în pijama, printre pânze groase de păianjen, mobile prăfuite și – o, Doamne!

– Un crocodil împăiat, așteptând să fiu arestată pentru tentativă de jaf. Și toate astea numai pentru că ceva nu a mers bine, iar Isaac Newton a greșit niște calcule.

Simțindu-mă foarte furioasă și neajutorată, am început să plâng. Poate că acestor oameni avea să li se facă milă de mine dacă mă găseau în asemenea hal. În întunericul de sub scară nu vedeam decât ochii crocodilului împăiat licărind intermitent. De peste tot se auzeau pași. Praful ce cădea de pe treptele de deasupra îmi intra în ochi.

Apoi însă, am simțit din nou gheara din stomac, o senzație care nu-mi mai fusese niciodată așa de dragă. Crocodilul dispăru din fața ochilor, apoi totul începu să se rotească iar în jurul meu și se făcu din nou liniște. Și întuneric beznă.

Am inspirat adânc. Nu aveam motive să mă panichez. Probabil că revenisem și mă aflam acum în vremurile noastre, blocată în magazia de sub scară. Unde încă mai existau pânze groase de păianjen.

Ceva mă mângâie delicat pe față. OK, deci existau totuși motive de panică. Am început să dau din brațe cu disperare și să lovesc cu picioarele pe sub o comodă. Bubuia, lemnul scârțâia, iar o veioză veche se prăvăli pe podea. Așa apreciam eu, că fusese o veioză, căci de văzut n-o văzusem. Dar reușisem să mă eliberez. Ușurată, m-am dus pe pipăite înspre ușă și am ieșit târâș. Afară din ascunzătoare era încă întuneric, însă reușeam să disting conturul balustradei, ferestrele înalte, candelabrele sclipitoare.

Și pe cineva care venea spre mine. Lumina unei lanterne mă orbi.

Am deschis gura să țip, dar nu am reușit să scot vreun sunet.

 

Rosu De Rubin Culorile Dragostei

 


Cartea Roșu de rubin poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: