Nu te ruga să înțelegi. S-ar putea să ți se întâmple.
Am cules cioburile, am ținut de oamenii pe care îi iubeam și am reușit să pun cap la cap povestea. Nu e povestea copilăriei mele, e o mărturisire ca o operație de urgență pe o rană fatală. Ai salvat viața, dar cicatricea rămâne. Amorțește și e adâncă. Familia care s-a zbătut să te protejeze e expusă brutal, sub razele X.
Să nu crezi. Te iubesc, copile. Minciunile și tot restul.
Eu nu eram atunci, în noaptea aia, când el i-a văzut venind. Dar acum știu.
Duminică.
Ploaia cădea în rafale. Crengile îi zgâriau umerii și el iuțea pașii. Și-a pus brațul pavăză în dreptul feței și respira greu. Era întuneric, iar el își pierdea tot mai tare suflul. Drumul ajungea undeva sus, în fața lui.
Urmăritorii erau în spate.
Phil Delaney fugea, se chinuia să vadă, avea ochii umflați de la bătaia primită. Genunchiul drept nu-l mai putea ține mult. Și-a pus rotula la loc după ce i-au dislocat-o. Cât ei au ieșit la țigară, el și-a vârât piciorul între două scânduri, l-a imobilizat și l-a smucit, așa cum tragi de o sfoară încâlcită să-i dezlegi nodurile. A funcționat acum multi ani, când antrenorul i-a făcut același lucru pe terenul de fotbal din Shawnee. Și în seara asta a mers, iar când oasele i s-au așezat la loc, și-a înghițit un urlet și s-a strecurat afară printre stinghiile hambarului. Alerga, dar începea să-și simtă piciorul de parcă erua niște paie ținute laolalta de un elastic. Adrenalina era pe ducă. Dincolo de ea, durerea devenea tot mai violentă, ca un urlet.
În spate, prin tufiș, a auzit câinele.
După stânci și copaci, drumul urca și ducea la Autostrada 1. Câinele nu era antrenat să detecteze mirosul și probabil că i-a pierdut urma în ploaie. Probabil că l-a și auzit, dar singura modalitate de a nu face zgomot ar fi să încetinească și al naibii să fie el dacă ar sacrifica viteza pentru o șansă minimă de a rămâne ascuns. Câinele era fără îndoială antrenat să atace. Mușcătura sângerândă de pe brațul lui era dovada cea mai clară.
Vrei să-i comandăm să se oprească? Atunci spune-ne ce vrem să știm, muistule.
Phil s-a uitat în spate. Fugeau și agitau luminile lanternelor.
Dintre toate cele pentru care se pregătise și se călise de-a lungul anilor, ăsta era ultimul lucru la care s-ar fi putut aștepta. Doiprezece ani de când nu părăsise țara. Zece de când plecase din Marină. În tot acest timp, nu existase nici cea mai mică repercursiune. Și apoi, dintr-odată, într-o după-amiază de primăvară, în timp ce conducea pe o autostradă izolată din California, l-au asaltat.
De ce acum?
Nu le-ar fi fost greu să-l găsească – în ultimul an, oricine se uita la televizor putea să-o vadă fața la CNN, StarNews Asia sau BBC World. Și totuși, cei care-l urmăreau acum nu erau străini. Vorbeau engleza de baltă a derbedeilor care locuiesc în rulote.
Nu, smardoii ăștia erau yankei. Și pe ăla de purta cioc și părul negru prins ca într-o coadă de șobolan, cu bocanci de motociclist, Phil îl văzuse de prea multe ori în cârciumile de prin porturi: lichior Southern Comfort și bătăi garantate. Se băga în seamă, se lua de careva numai dacă ăla era mai mic, mai slab decât el sau era ținut de alți trei smardoi. Dar de ce acum? Cum puseseră totul cap la cap după doisprezece ani? Operațiunea fusese murdară, un dezastru, dar extragerea se petrecuse fără nici o dificultate. Și cealaltă persoană implicată nu l-ar fi trădat niciodată. Nu Jax.
Dar oamenii ăștia făcuseră legătura. Mai mult, reușiseră să-i dea de urmă și săl localizeze cu exactitate pe drum. Îl încercuiseră, îl târâseră afară din mașină și, în timp ce-i cărau pumni și picioare, el își dăduse seama de adevăr. Cineva îl vânduse.
Luminile farurilor îl alunecau pe deasupra capului. Chiar și aici, la mama naibii, trecea câte o mașină la cinci sau zece minute. Cam atât de departe ar putea să se țină de nenorociții ăștia. Se cățăra pe pantă cu mâinile.
Cine știa că e în Santa Barbara? Familia, fiul lui, fiica și fosta soție. Avocații lui, Jesse și Lavonne. Și Jax.
Numai că Jax nu era acolo. Niciodată nu fusese acolo. Mesajul pe care ea i-l trimisese rugândi-l s-o întâlnească fusese o capcană.
Și-a prins piciorul într-o piatră și durerea a năvălit la loc. Se târa pe potecă gâfâind. La dracu’. Era încă în putere la cincizeci și nouă de ani, dar nu mai era în forma din tinerețe. Dacă mai făcea un singur pas greșit, genunchiul avea să-i sară din loc și atunci doar dacă i-ar crește aripi s-ar mai putea salva.
Câinele s-a apropiat și-a lătrat. Îl urmăriseră și l-au găsit, dar nu el era ținta loc dea mai importantă. Trebuia să trimită un avertisment.
Norii s-au subțiat și luna poleia tot peisajul. Desișul s-a mai rărit și – Doamne ajută – se vedea drumul în față. Răsuflând cu greu, s-a retras în spatele unui copac. Nu putea să se năpustească până nu apărea vreo mașină.
Știa bine ce voiau de la el. Voiau să pună mâna pe ceea ce ascunsese Jax. Căutau putere, căutau nimicire. Riverbend. Credeau că el avea să li-l dea. Și, dacă nu o făcea, știa foarte bine cui îi venea rândul. Copiilor și nepotului lui.
Cartea Lanțul de crime poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 831 ratings (all editions)
ISBN-10: 6068631281
ISBN-13: 9786068631288
Goodreads: 26212864
Author(s):Publisher: Univers
Published: //2015
Cand tatal ei dispare misterios, Evan Delaney are numai 72 de ore pentru a face rost de informatia ceruta de rapitorii acestuia. Doar ca, intr‑o lume a spionilor, asasinilor si santajistilor, nimic nu este ceea ce pare, secretele trecutului sunt periculoase, iar eroina se vede impinsa intr‑o cursa nebuna de la un capat la celalalt al lumii pentru a aduna piesele unui adevarat puzzle si a opri lantul de crime.
Fragmentul zilei – 28 martie 2020: Lanțul de crime – Meg Gardiner