Traian s-a prăbușit, transpirat, cu gura uscată. S-a sprijinit pe genunchi; să stea în genunchi știa cel mai bine. Îl durea pământul arid.
Și-a început rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Doar pentru rugăciunea asta mai avea salivă – cea mai scurtă rugăciune din istoria religiei lui. A rostit-o o dată, pe fugă, ca și cum erau ultimele lui cuvinte. Când a încercat să o articuleze încă o dată, în gând, nu a mai putut.
Dădea să o strige, să apese cu laringele pe fiecare cuvânt în parte, dar cineva îl sugruma. Nu își mai putea auzi cuvintele. Era diavolul. Ba nu, diavolul era chiar el care se strângea singur de grumaz.
A vomitat, apoi a leșinat, purtat printr-un vis al desfrâului. Un vis al amintirii…
Două femei îi rânjeau dezbrăcate. Îl frecau pe brațe, pe picioare, îi frângeau penisul. Îl obligau să le tragă de sâni, apoi să le muște sfârcurile.
Îi turnau vin în gura pe care i-o țineau încleștată cu mâinile.
– Bea, bea, călugăr fricos. Parcă ziceai că vrei să guști din plăcerile pământești – na de mușcă din carne de femeie. Acolo la tine, în Rai, nu există sfârcuri?
În nebunia pe care simțea că o trăiește la nivelul minții (un neastâmpăr de care îi era scârbă, o sminteală pe care spiritul său o refuza), descoperea o plăcere fizică pe care nu o putea controla. Un eros al cărui nume nu-l învățase niciodată. Trupul lui reacționa în alt timp decât mintea. Nu-l asculta. Se împărțea într-un eu-gând și un eu-trup. S-a detașat de trup simțind răsuflarea păcatului, frica rușinii. Și-a privit trupul scăldându-se în senzații tremurânde, în furnicături, încordări și relaxări câteva ore grele. La sfârșitul ceasurilor ce păreau fără sfârșit, ambele femei au căzut în somn.
Traian s-a îmbrăcat pe fugă, rușinat de el însuși. Înainte să deschidă ușa, și-a întors privirea spre cele două femei, cu o teamă ca cea de Iad. Cu neliniștea că o să vadă doi monștri cu coarne și unghii lungi. În razele de soare care se aplecau pe cele două chipuri, întrezări două carisme neobișnuite: un ten curat, unul senin, mâini fine, păr mătăsos. Bulversat, și-a aplecat privirea spre sâni și, încet, spre coapse. Atunci a văzut, pentru prima oară în 30 de ani, cele mai frumoase pere coapte.
De atunci, Traian a plecat pentru totdeauna de la mănăstire și a dus o viață pentru mulți pierdută, pentru A. era doar o viață de Zorba. El era Zorba al ei. Îl știa pe Traian de mulți ani, îl întâlnise la un curs unde preda pictură pentru amatori. Dar Traian era mai mult decât un pictor, era un povestitor care dădea sunet literelor prin culori. Îi asculta mereu poveștile de când era el mic și încerca să zboare cu cearșaful, de pe porumbarul bunicilor.
Deși nu spunea, prin desenele sale, nimic despre femeile pe care le iubise, avusese cu una dintre ele o fată căreia îi plăceau drumurile lungi; nopțile petrecute în mașină. Pe șosele ce duceau spre mare, lacuri sau munți. Dimineți mijite printre sate străine, după-amiezi în orașe gălăgioase. Căuta case. Cum au fost construite, cât de vechi sau noi erau, ce secrete spuneau despre oamenii care locuiau în ele. Ce istorii transplantate de la om la natură și viceversa ascundeau.
Încerca, de fiecare dată, să cuprindă cu privirea toate grădinile oamenilor și să le imortalizeze în minte, ca o poză blestemată pentru eternitate. Trăia cu frustrarea că nu putea lua cu ea câmpul cu flori de la Sighișoara sau Lacul fără fund. Aceeași veche obsesie pentru etern. Un puzzle uriaș format din fântâna de la colțul drumului, băncuța de la poartă care știa toate secretele din sat, iarba mare din stânga casei, care noaptea se ridica deasupra acoperișului, pomii dezordonați din dreapta, care știau toate bancurile din Mary Poppins, leagănul bătut de vânt, florile galbene și roșiatice, picate între pământ și pietre ca să danseze. Într-o zi, fata lui a pășit pe aleea ce ducea de la poartă la cele două trepte scunde ale unei case. Se întorcea cu privirea după găleata lăsată în mijlocul curții. Se întreba oare ce se întâmplă cu toate bucățile de lemne, fiare, cutii ascunse pe câte sub o umbră, în marea întâmplare a acestei curți.
A intrat în holul rece, și-a cerut iertare pentru îndrăzneală. A văzut în capătul holului ce despărțea casa în două, o altă ușă – a zărit mai degrabă lumina ce venea prin ușă spre ea. Dincolo de ușă trebuia să fie bucătăria măruntă de vară. Mirosul de casă bătrânească nu se mai termina, asemenea vagoanelor semi-întunecate. S-a oprit. Atâtea case: a bunicilor, a bunicilor verilor, a vecinei, a părinților colegului de bancă… Cele mai multe case erau în stadiul acela de început și neterminat: cu stratul de ciment fără var, cu uși din fier, cu dependințe fără podea, cu garduri nevopsite și porți improvizate din plase cu lemn și ciment.
Toate semănau cu casa prietenei bunicii, de peste două străzi, spre acel câmp sălbatic. Venită de la oraș să construiască o casă cu etaj la țară pentru ea și copiii ei. Și-au vândut apartamentul și au început o mică afacere, un magazin alimentar. Holurile aveau pereți prin care se zăreau cărămizile sau bucățile de beton, bucătăriile erau jumătate albe cu flori în glastră, jumătate cu ligheane cu chirpici – ajungeai greu până sus, unde era gata așezat câte un dormitor al nepoților.
Frumusețea curților era încărcată de materiale de construcții, mese din lemn fără un scop anume. Mese din fier cu care se tăiau lemnele pentru iarna care urma. Câte un câine își căuta locul. Câteva găini încercau să înțeleagă ce e cu ele, venite parcă și ele de la bloc. Case neterminate, cu scări ce se clătinau când copiii alergau pe ele fără frică, iar când bătea vântul tare, scârțâiau și își amenințau locatarii să nu mai coboare. Cu poduri unde credeai că porumbeii sunt șoareci. Case noi ce parcă nu reușeau să ajungă la capăt. Parcă urmau soarta proprietarilor; se clătinau odată cu trecerea de la stabilitate la nestare, de la bucurie la angoasă, de la câștiguri coerente, poate chiar neașteptat de mari, la grija „ce mâncăm mâine”.
Case ce scriau în timp real scenarii ale unor cupluri nefericite, cu niște copii purtați de ici de colo de către bunici. Ale unor cupluri de visători, de îndrăgostiți care nu reușeau să își țină dragostea vie. Cu bunici suficient de puternici cât să nu lase casele să se dărâme, dar insuficient de liberi ca să accepte că nu totul este numai despre ei. Susținute de euforia de a părăsi cutiile de blocuri citadine, dar epuizate de noile atracții ale orașului. Sub vertijul occidentului pe care trebuia să-l imiți ca să fii liber și nou. Case neterminate ce au lăsat-o cu teama că totul rămâne doar cu prima mână de ciment aruncată pe pereți.
Pe fata lui Traian o chema A. Iar Traian era mut.
Cartea Toți câinii aleargă după fluturi poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 28 noiembrie 2019: Toți câinii aleargă după fluturi – Bianca Dragomir