"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 29 iunie 2019: Bătrânul din lună – Grace Lin

Peste mări și tări, de-a lungul Râului de Jad, se afla cândva un munte negru ca tăciunele, care străpungea înaltul cerului ca un dinte zdravăn de oțel. Sătenii îi spuneau Muntele Neroditor, fiindcă nu creștea fir de iarbă pe el, iar animalele și păsările nu poposeau niciodată pe culmea lui.

La răscrucea dintre Muntele Neroditor și Râul de Jad, înghesuit într-un cotlon, se afla un sat nevoiaș, învăluit în umbre cafenii. Satul apărea șters și palid din pricina pământului sărac și arid care-l împresura. Pentru a se alege cu recolte de orez de pe urma ținutului îndărătnic, sătenii erau nevoiți să-l ude necontenit. Zi de zi, oamenii se umpleau de noroi, aplecându-se la fiecare pas pentru a sădi cele trebuincioase. Pământul muncit era împrăștiat pretutindeni, uscat de soarele dogoritor pe hainele, părul și casele oamenilor. Cu timpul, întregul sat fu învăluit de o pâclă brun-cenușie, asemenea noroiului uscat.

Una dintre casele din sat era atât de mică, încât scândurile de lemn ce-i serveau drept pereți, și care erau ținute laolaltă doar de acoperiș, păreau un mănunchi de chibrituri legate cu o sfoară. Înăuntru abia încăpeau trei oameni strânși în jurul mesei – mare noroc, căci întocmai atâția locuiau acolo. Printre ei și o fetiță pe nume Minli.

Minli nu era nici pământie și nici ștearsă ca restul sătenilor. Fetița avea părul negru, lucios și obrăjori rozalii, ochi scânteietori mereu însetați de aventură și un surâs ager care îi lumina chipul. Când îi băgau de seamă firea veselă și neastâmpărată, oamenii scuturau din cap spunându-și că numele – care înseamnă “gând sprinten” – i se potrivea chiar bine. “Prea bine”, ofta mama ei, Minli având obiceiul de a fi iute nu doar la minte, ci și la faptă.

Ma ofta adesea, gemea mâhnită și se încrunta de fiecare dată când dădea cu ochii de hainele lor aspre, de casa prăpădită și de masa lor sărăcăcioasă. Minli nu-și amintea vreun moment în care Ma să nu ofteze; tocmai de aceea fetița își dorea să fi acut un nume care să însemne “aur” sau “noroc”. Asta pentru că Minli și părinții ei erau la fel de săraci precum întregul sat și pământul din împrejurimi. Reușeau cu greu să strângă orezul pentru traiul zilnic, iar singurii bănuți din casă erau două monede vechi de aramă, păstrate într-un ol albastru de orez, pe care era desenat un iepure alb. Era bolul și monedele lui Minli, pe care fetița le primise când era bebeluș și pe care le avea prin preajmă de când se știa.

Ceea ce o împiedica pe Minli să devină pământie și ștearsă ca restul sătenilor erau poveștile pe care tatăl ei i le spunea seară de seară, la cină. De fiecare dată, chipul fetiței se lumina de încântare și uimire, într-atât încât nici măcar Ma nu se putea abține să zâmbească, clătinând totodată din cap. Cel puțin pentru un timp, Ba părea să lase la o parte sfârșeala de la câmp și ochii lui negri sclipeau ca picăturile de ploaie de fiecare dată când începea o nouă istorisire.

 – Ba, mai spune-mi odată povestea Muntelui Neroditor, îl rugă într-o zi Minli pe tatăl ei, în timp ce Ma le punea în farfurii porțiile de orez fiert. Povestește-mi din nou de ce nu crește nimic pe el.

 – Ah, îi răspunse tatăl, ai auzit-o deja de nenumărate ori. Știi răspunsul.

 – Mai spune-mi o dată, Ba, imploră Minli. Te rog!

 – Bine, fie, cedă el și, în timp ce-și așeza bețigașele pe masă, Minli îi surprinse pe chip surâsul atât de drag ei.

Batranul Din Luna


Cartea Bătrânul din lună poate fi achiziționată de la:

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: