"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 29 octombrie 2017: Firmanul orb – Ismail Kadare

Cerul sclipea vesel, iar ei, care cu o zi înainte nu ezitaseră să-și riște viața pe zidurile acelea blestemate, se temeau acum să nu se zgârie în țărușii cortului, ori se apărau de vreo viespe, râzând mai apoi singuri de această teamă exagerată, în vreme ce un gând liniștitor și senin își făcea loc în mintea lor, anume că se treziseră într-o epocă nouă, complet nouă, în care viața avea o valoare de o mie de ori mai mare ca înainte.

De departe, din capitala cucerită, venea zumzetul armatei, care se afla în cea de-a treizecea oră de jaf și orgie.

Încă patruzeci și două de ore, își zise arhitectul Kaur. Era întins pe parul său tare și nici nu dormea, nici nu era treaz. Câteva imagini, cu care ar fi putut ușor însăila un vis și tot atât de lesne să-l spulbere, îi stăruiau pe retină. Încerca să-și închipuie care dintre edificiile orașului fusese deja dărâmat și care va mai fi pus la pământ în intervalul de patruzeci și două de ore ce le mai rămânea ostașilor din cele trei zile cât fusese lăsat orașul la mila lor. Se așteptaseră la mai mult, atât ei, cât și comandanții, poate chiar o săptămână, sau măcar la cinci zile de jafuri, dar ordinul venise chiar din cortul comandantului suprem: trei zile, conform tradiției, nici o oră în plus.

De afară se auzi galopul unui cal strunit cu greu din goană, apoi zgomotul călărețului sărind din șa și, în cele din urmă, cuvintele lui: Cortul arhitectului Kaur? Îl cheamă sultanul, acum!

Garda arhitectului intră cu obrazul schimonosit de groază:

 – Arhonda, arhitect efendi, te cheamă sultanul.

 – Am auzit, răspunse arhitectul și se ridică din pat. Se îmbrăcă în grabă, își aruncă pe umeri mantaua albă cu semnul arhitectului armatei pe guler și ieși.

Încă de pe drum înțelese de ce-l chemau. Spre cortul sultanului, amplasat pe un maidan întins, alergau, urmați de gărzile lor, demnitarii și comandanții armatei. Odată ajuns acolo, află motivul exact al convocării: trebuia organizată intrarea triumfală în Constantinopol.

Dând din cap, răspunse saluturilor venite din toate părțile. Un asemenea entuziasm nu mai văzuse la nici o altă festivitate. Părea că s-au trezit cu toții în paradis după un lung coșmar.

În fine, sultanul ieși din cortul său. Îi spunea ceva marelui vizir, arătând spre împrejurimi. Era, după cum se pare, chiar el, nu sosia lui.

După ce traversă strâmtoarea, mulțimea dregătorilor coborî de pe corăbii și se înșiră pe țărmul celălalt, unde așteptau caii.  De departe, turla bisericii Sfânta Sofia strălucea în soare. Crucea se mai afla încă pe cupolă. Chipurile demnitarilor erau crispate: oare sultanul chiar avea de gând să intre în clădirea care arbora semnul blestemat?

Arhitectul amorțise. Visul de a pune piciorul în cea mai mare biserică din lume i se părea și acum la fel de imposibil ca nemurirea însăși. Repede, își zise, mai repede. Avea senzația că, dintr-o clipă într-alta, biserica se va nărui sau se va muta departe, înainte ca ei să ajungă acolo.

Cei din fruntea coloanei se îngrămădiseră între timp la intrare. Oamenii se ridicau în șa ca să vadă ce se află la poartă. Se auzea „uite că intră”. Vizirii descălecau, unii își întorceau privirile îngroziți, gata, gata s-o ia la goană înapoi. Ușa bisericii îi înghițea încetul cu încetul pe toți. Doamne, iartă-mă, își zise arhitectul trecând peste prag.

Simți cum capul și trupul îi fură absorbite de undeva, de sus. O lumină incredibilă, de o strălucire intensă, cobora din cupolă asupra lor. Arhitectul simți cum începe să se descompună. Mușchii, tendoanele care-i țineau, încheieturile i se topeau cu repeziciune. Fusese aruncat brusc în centrul universului. Nu-și închipuise vreodată că lumina închisă între zidurile unei construcții poate fi mai compactă și mai dominatoare decât cea liberă de afară. Strălucirea aceea te făcea să te volatilizezi și, așa imaterial cum erai, te arunca în cele mai îndepărtate cotloane ale nemărginirii.

Arhitectul simți aceeași surprindere și la ceilalți. Ochii li se aburiseră ca și când ar fi încercat să-și domine bezna interioară, și haosul, și groaza, iar lupta asta era mai chinuitoare decât oricare altă luptă.

Privi chipul sultanului pentru a înțelege ce hotărâre va lua. Șirurile aurite de sfinți luceau trist. Chipurile lui Cristos și al mamei Lui, ba chiar și cele ale împăraților căzuți în genunchi în fața lor, erau și ele mâhnite. Încă se mai simțea mirosul lumânărilor și al tămâiei de la ultima slujbă, ținută cu doar o zi în urmă.

Sultanul își ridică privirea spre lumina insuportabilă care cobora din cupolă. Arhitectul și-l închipui rostind: Să dispară această lumină nerușinată! Să fie acoperită! Chiar acum!


Cartea Firmanul orb poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: