Să tot fie a șasea rătăcire. Sunt singur într-o pădure pe care n-o cunosc. E ceață și o liniște suspectă. Noaptea e aproape. Ar trebui să se audă ceva, orice, măcar vocile altor alergători. Nu se aude nimic, nici măcar foșnete sau păsări. Ultramaratonul e atât de prost marcat, încât mă gândesc la abandon. E prima dată când îmi trec prin cap asemenea gânduri.
În general, ideea de a abandona nu intră în calculele mele. Nici măcar n-o pun la socoteală. am mereu o soluție de avarie. Dar, aici, începe să mi se pară de luat în seamă. Și poate doar pentru a amenda marcajul prost. Un ultra montan, care include și un traseu de noapte, e oricum destul de intens și periculos. Ultimul lucru pe care îl vrei e ca marcajele de la o competiție mai veche să se amestece cu cele noi, ca acum.
Am verificat de câteva ori și coordonatele GPS nu se pupau cu cărarea pe unde trebuia să alerg. Asta pur și simplu te scoate din minți, te demotivează. Parcă un spiriduș rău și-a băgat coada în cursa asta, iar acum râde, din spatele unui monitor, de proștii rătăciți prin pădure. Pentru el, eu sunt acum un punct nemișcat în ceață.
M-am întors cu doar două săptămâni înainte de la TDS 120 km (versiunea scurtă Tor de Geants), unde organizarea e o lecție de eleganță, precizie și respect pentru sportivi. Entorsa din Alpi a recidivat acum, în Carpați. Durerea îmi amintește că sunt om, că am limite, că sunt mai fragil decât cred. Descurajarea și revolta își dau mâna și comandă corpului un singur mesaj: stop. Dar poate nu chiar aici și, cu siguranță, nu acum.
M-am întors la Transilvania 100 mai mult din onoare. E o competiție pe care am câștigat-o anul trecut. Nu am nimic de demonstrat. Nu știe mai nimeni că am venit. Am venit de drag, îmi place să alerg. Dar nu-mi place să pierd traseul și să mă doară glezna la fiecare pas.
Dacă voi organiza vreodată o competiție, pe lângă punctele de hidratare ca la carte, marcajul va fi precis, fără interpretări. Ăsta e, poate, cel mai important lucru dintr-un maraton montan, în afară de acela de a rămâne întreg la trup și la minte.
Sunt cam pe la kilometrul 60 din 100. Glezna mă doare rău, aproape insuportabil. Mi-e tot mai umflată. Ciorapul mă strânge ca o menghină. Pantoful? Îmi vine să-l tai și să-l arunc cât colo. Aș umbla desculț. Dacă n-ar fi frig și umezeală, m-aș întinde cu piciorul sprijinit în sus de un copac, să mai eliberez din fluxul sanguin adunat în locul dureros.
De câteva ore tot urc și cobor munți și văi, calc pe pietre ude și încerc să nu alunec în vreo râpă. Gâfâielile sunt întrerupte de pauze involuntare, cum e asta. Dar rătăcirile de pe traseu îmi scot mintea din ritmul cursei.
Acum mă aflu în acel punct critic de care se bate orice ultramaratonist deznădăjduit, care habar n-are încotro s-o apuce. Ce naiba caut eu aici? De ce fac chestia asta? Ce sens are?
E setul de întrebări de care n-ai voie să te atingi dacă vrei să treci linia de finiș. Când lași un asemenea gând să se cuibărească în mintea ta, el face loc dezamăgirii. E ca un mic cal troian. E rețeta perfectă pentru abandon.
Trag cu urechea iar. Sunt încordat, cu simțurile treze și maxilarele încleștate. Sunt un prădător. Stau la pândă. Parcă aștept să răsară de undeva, o victimă. Dar liniștea continuă să rămână grea, compactă.
Habar n-am încotro s-o iau. Așa că mă pun jos. Și atunci, în cel mai tâmpit moment, îmi aduc aminte. Mă lovește, așa, ca o palmă grea și, fără să vreau, cad în visare. Ies din timp și uit până și de durere. E bine.
Locuiam în Bistrița. Stăteam în T2, la etajul 4 din 4, într-unul dintre cele mai jalnice apartamente muncitorești cu două camere tip vagon. Făcusem ceva prostie și eram, ca mai mereu, pedepsit să nu ies din casă.
Muream de plictiseală. Când ești copil și te plictisești, îți vin idei năstrușnice. Mama era în schimbul 2, la prânz, și venea seara târziu, ruptă de oboseală. Aveam toată după-masa spațiu de manevră.
Aveam un singur gând: cum să evadez din pușcăria asta de apartament? Mi-ar fi plăcut enorm să pot zbura. Să deschid geamul, să mă urc pe calorifer, apoi pe pervaz și, aruncându-mă în gol, cu un simplu fâlfâit din brațe, să mă înalț deasupra blocurilor, a locurilor de joacă, a școlii mele generale, să străbat zona industrială și să trec dealul spre satele învecinate.
Mi-ar fi plăcut să planez așa mult și bine, în liniște, peste petecele de pământ cultivate cu sfeclă și porumb, peste țăranii aplecați la plivit, să mă uit în ochii mici și negri ai păsărilor plutind prin aer alături de minte. Apoi, după ce mă voi fi săturat de zburat, să mă întorc la geamul deschis, cum se întoarce un porumbel poștaș la colivia lui. Mai târziu, mult mai târziu, când aveam să fi învățat să zbor cu parapanta, mi-am adus aminte de prizonieratul meu din T2.
Ca un vânător la pândă, stăteam în geamul din colțul blocului și așteptam să vină acasă vecinul de la T3. Venea mereu, cu aceeași precizie, în jur de ora 5, intrând în cadrul meu vizual din dreapta, de pe bulevard, răsărind de după boscheți.
Cu o mișcare largă de picior, descăleca din mers de pe bicicletă, cum făceau poștașii. Apoi, făcea câțiva pași mici, pe lângă ea. Pe vremea aceea, poștașii cu chipiu și genți negre din piele, pline de facturi, scrisori și vederi de aiurea, se deplasau de colo-colo exclusiv pe biciclete.
Cartea 27 de pași poate fi achiziționată de la: